Eu care sunt atent la fiecare fir de par,eu care nu-mi pot alege cureaua la intamplare,eu care nu pot iesi din tiparele primei impresii... eu nu ma pot ridica din pat cand sunt singur,nu gasesc forta sa-mi zambesc in oglinda si tot eu imi beau cafeaua din cana cu Mickey Mouse a fiului meu inchipuindu-mi mirosul sau intiparit pentru totdeauna pe marginile cestii, intre mainile mele. Nu mai stiu de cate ori am plecat carand in spate acelasi bagaj de promisiuni ale binelui care niciodata nu m-a putut suporta incat sa nu ma paraseasca deranjat de rasul ratacit in umbre pe chipul meu. Mi-a fost sila de razbunarea care a marsaluit prin mine ani la rand,dar si mai sila mi-a fost de neputinta in care am zacut impotrivindu-ma pana la exfolierea treptata a celui pe care inca-l mai consider suflet. Si daca nici sufletul nu ma mai suporta, il invit sa plece! Dar cine dracu l-ar suporta pe el? Nu, nu ma plang, ma tem ca daca mi-ar scapa o lacrima nu m-as mai putea opri, as sfarsi stors ca o carpa nefolositoare, putrezita, aruncata in fata unui soare intors cu spatele. M-am intrebat chiar si eu de ce tolerez gesturi, cuvinte aruncate fara logica intr-un tablou care niciodata nu va mai simboliza imaginea omului implinit, multumit cu putinul sau dobandit inconstient prin insasi natura sa umana. Nu exista raspuns, dar as putea inventa unul, poate chiar mai multe si le-as plasa, ca pe niste biletele de amor in buzunare care adapostesc maini zgariate de infidelitatea mainilor mele. As fi inteles, tolerat, compatimit si poate chiar ajutat la infinit sa-mi depasesc dezechilibrul emotional, dar la ce mi-ar mai folosi? Din pacate sunt sincer, din nefericire ma ofer pana la maduva, ma risipesc indragostit pana si de ideea de a fi indragostit, de nopti nedormite, de zile care nu se mai intorc, de respiratia care va trezi mereu in mine senzatia mentolata a frigului indoit cu abur si saliva calda, de timp ucis in vesnicia putinelor secunde cand simt in tot ce-mi apartine, prabusirea lenta a amintirii tale.