Dragoş-Andrei Preutescu

Un nou început!

2012-01-06T21:56:00.001+02:00

Vă invit să citiți viitoarele articole pe noul blog http://preutescu.wordpress.com/ . Un nou început și o nouă structură. Lectură plăcută!

În curând revin!

2012-01-03T17:55:00.000+02:00

În curând revin cu noi articole pe blog. Până atunci vă las în compania lui Mozart.

Mesaj de Sărbători!

2011-12-24T11:15:00.000+02:00

Încă un an se aproprie de sfârșit, un an ce va trece prima dată prin magia Crăciunului, cu o proprie evaluare a activităților, credințelor, oamenilor întâlniți. Nostalgia găsește cel mai bun loc în sufletele noastre și ne reamintește că suntem oameni, că trebuie să învățăm ce este omenia și bucuria.

Vă doresc Sărbători Fericite alături de cei dragi!

Dragoș-Andrei Preutescu

“Lectura are o istorie”

2011-12-24T10:40:00.000+02:00

Într-o plimbare la una dintre cele mai frumoase librării din Iași, am văzut o carte. Mi-a atras atenția titlul ei: “Istoria lecturii”. Imediat m-am dus în aceea direcție, am luat volumul și am citit câteva pagini din ea. Am zis că în viitorul apropiat voi citi cartea. Eram foarte curios să văd și să învăț despre „istoria lecturii”. Am avut norocul să citesc cartea fără să o cumpăr în engleză, aici la Universitatea din Konstanz. A mai fost mai greu, dar a meritat efortul.

Cu o bibliografie frumoasă și interculturală, cartea e împărțită estetic și clar în 23 de capitole, plecând de la “cititorii liniștiți” până la “interzicerea lecturii”. O introducere fantastică în lumea oamenilor care citesc cărți în toate părțile globului, iar totul pare “o ambarcațiune de descifrare și traducere a semnelor” (pag. 7). Dar o întrebare și-a găsit locul în mintea mea când am început să citesc cartea, iar răspunsul trebuia să îl identific în cele 320 de pagini: “Cine ar trebui să fie stăpânul? Scriitorul sau cititorul?” (Denis Diderot- 1796). Cititorul este cel care “atribuie o înțelegere sistemelor de semne” (pag. 7). Citind o carte, devii un stăpân al timpului și al spațiului. De la scrisul pe carapacea de țestoasă, la fabricarea hârtiei în China, până la multiplele copy center de astăzi, oamenii au citit și iar au citit (“Citim ca să înțelegem, sau să începem să înțelegem” pag.7).

“Cum a ajuns această carte să fie scrisă?” ne face să căutăm în mintea, imaginația și experiența autorului. Așa cum povestește chiar el “experience came to me first through books” (pag. 8) și continuă cu o remarcă specială a lui Stevenson, ce îl pune inaintea oricărui alt om sau chiar al scriitorului:

“This was the world and I was king;

For me the bees came by to sing,

For me the swallows flew.” (pag. 11)

Mă întreb ce se poate întâmpla dacă fiecare copil ar fi “uitat” sau adus intenționat într-o bibliotecă în timp ce părinții sunt ocupați cu serviciul sau alte probleme cotidiene? Îmi aduc aminte de poveștile hazlii și incidante ale unei verișoare, care îmi spunea că în fiecare zi citea pe ascuns ca să nu fie văzută de părinții ei. Era un viitor “cititor pe ascuns” în devenire? Nu se știe. Dar știu sigur că are o replică pentru orice.

Apare acum problema felului în care citim. “Totul începe cu ochii”, ne spune autorul. Ei sunt cei care vizitează profunzimea cuvintelor, a frazelor și le transportă în nebuloasele noastre minți, unde războiul interpretării și argumentelor organizează Jocuri Olimpice ale rațiunii. Ochii, cel mai puternic punct de întâlnire a sentimentelor, viselor, iluziilor. Cicero ne spune că “The keenest of our sense is the sense of sight”, sau o frumoasă diferențiere a lui Francisc Bacon: “Some books are to be tasted, others to be swallowed, and some few to be chewed and digested”.

“Take up and read”

Încă din cele mai vechi timpuri au fost realizate reguli pentru cei care doreau să citească. Un exemplu oferit în carte este și modul de citire a Koranului. Dacă e să ne amintim de Antichitate, de Imperiul Roman, unde poeziile trebuiau scrise în așa fel încât să poată fi cântate și citite cu voce tare. Sau putem lua exemplu scriitorului nostru Mihai Eminescu- “Sara pe deal”. De ce nu, un alt exemplu ar fi perioada copilăriei, când părinții ne puneau să învățăm pentru școală citind cu voce tare textele. În carte este menționată și Școala Latină de la Selestat. Puțini știu de existența ei și de felul cum se educau tinerii acolo. Așa cum este menționată remarca lui Aristotel: “a man behaves in later life according to the education he has received” (pag. 79) ne atrage atenția că educația se ascunde de multe ori în cărți. Dar cât de mult poți iubi cărțile? Atunci când se vede că “înveți cu inima”.

“Books explain life”- Gotthold Ephraim Lessing

Cum ne dăm seama ce este bine să citim și când să citim? Poate “you should make it a habit, when reading books, to attend more to the sense than to the words, to concentrate on the fruit than the foliage” (pag. 82) sau într-un comentariu scris de Kafka în 1904: “I think we ought to read only books that bite and sting us. If the book we are reading doesn’t shake us awake like a blow on the skull, why bother reading it in the first place? ...What we need are books that hit us like a most painful misfortune, like the death of someone we loved more than we love ourselves, that make us feel as though we had been banished to the woods, far from any human presence, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is what I believe.” (pag. 93)

Pe de altă parte, în comparație cu ceea ce se petrece astăzi, e foarte clar de înțeles că cititul sau cărțile au fost mult mai apreciate atunci când erau interzise, iar acum toată lumea are libertatea să citească ce dorește. În carte ni se oferă exemplul angajaților de la El Figaro din Cuba, acestora le era interzis să citească de teama de a nu se “deștepta” oamenii, iar producția să fie deficitară.

Să citim mult? Cum trebuie să citim? Sir Thomas Browme face o remarcă excepțională: “God offered us the world under two guises, as nature and as book” (pag. 114). Iar pentru asta trebuie să iubim cărțile și natura, sunt darul lui Dumnezeu pentru curățirea și îmbogățirea sufletelor. Ascensiunea cărților tipărite nu ar fi fost salutară fără imaginația și acțiunea unor oameni de marcă în istorie ca Aldus Manutius, Gutenberg, Heidelberg- astfel s-a ajuns la universalizarea, printarea și citirea a milioane de cărți.

Cititul a fost înțeles de fiecare în mod diferit. Fie că vroiai să citești în public, într-un loc intim, la lumina unei lămpi sau lumânări, alături de persoana iubită sau familie, totul era dedicat paginilor ce curgeau lin prin mâinile tale. Cititul în public a fost o manifestare care crea o legătură emoțională ridicată între autori și ascultători. Avem ca exemplu Ch. Dickens, J.J.Rousseau care își arătau măreția prin astfel de manifestări publice. “Human beings, made in the image of God, are also books to be read. Here, the act of reading serves as a metaphor to help us understand our hesitant relationship with our body, the encounter and the touch and the deciphering of signs in another person. We read expressions on a face, we follow the gestures of a loved one as in an open book.” (pag. 169) Dar este cititul periculos? Așa cum au fost interzise cărțile, acum avem două categorii mari de cititori, cei serioși și cei doritori de “ocult și fantastic” (vezi lumea tabloidelor). În cazul ăsta citești ca un ignorant sau ca un pasional?

În final nu pot decât să vă îndrum pasional către paginile acestei cărți, “A history of reading” și să lăsați cuvintele să vă învârtă ca într-o mașină a timpului către lumi date de Dumnezeu prin mână și gândul fiecărui mare scriitor.

Dragoș-Andrei Preutescu

Articol apărut în numărul 7 al Revistei IUVENTA

Alte articole care te mai pot interesa:

1. ”Spune-mi, cine ești?” – Normalitate și profunzime

2. ”Inamici publici!?”

3. Din categoria – “Totul despre români”

Recensământul moțiunilor

2011-12-23T12:04:00.000+02:00

Istoria moțiunilor din Parlamentul României este una amplă și nejustificată. Mai bine zis o joacă a politicienilor ca să ne arate că ei fac ceva. Opoziția depune moțiuni de cenzură pentru justificarea propriei existențe, cei de la Putere ca să le facă în ciudă. E un fel de alba-neagra, sau mai bine spus de Poker, miza fiind procentele de la următoarele alegeri, nu politicile bine făcute pentru societate.

Ultima moțiune a fost pe 22 decembrie. Cu banderolele tricolore la brațul stâng (interesant este că Iliescu în 1989 a purtat un șnur tricolor în partea dreaptă a sacoului), pulovere peste cămășă, Opoziție și-a încercat din nou norocul la sfârșit de an. Îmi aduc aminte că Ciutacu pe blogul său, ne invita pe noi cititorii și criticii la adresa Opoziției să venim cu soluții pentru felul în care să reacționeze și ce anume trebuie să facă cei de la USL. Până aici s-a ajuns!

Ponta ne spune că e “timpul să facem o nouă Revoluție”. Dacă dumnealui crede că în ’89 a fost Revoluție, nu e pe drumul cel bun. Dar se vede că e instruit bine de tataia Iliescu. Problema acum este că Televiziunea Română e în mâinile celor de la Putere, fabricile nu mai au muncitorimea, minerii de asemenea nu există. Așadar cine iese la Revoluție?

Ultimul subiect a fost comasarea alegerilor. Este clar, nici Boc, nici Băsescu, nici USL nu au vreun argument de ce, sau de ce nu ar trebui să se comaseze alegerile. Ponta ne spune că ni se fură dreptul la vot. Păi cine mai merge la vot? Membri de partid și oamenii de legătură. Pentru cine să voteze cetățenii? Băsescu pe cealaltă parte ne spune că alegerile comasate nu afectează democrația. Care democrație domnule?

O mimare a politicii mai bună ca în România nu am văzut. Și uite așa mergem din moțiune în moțiune, și din stânga și din dreapta, că nu înțelegem și nu rezolvăm nimic. Sunt convins că seria moțiunilor inițiate de USL (“Moțiunea României majoritare, moțiune populară”, “După 22 de ani, democrația în pericol”, “Sistemul sanitar din România: Alarmă de Cod Roșu”, “Codul Boc- salarii mici, șomaj mare, firme falimentare”, “Opriți genocidul social” etc.) ar trebui să se termine cu “Opoziția în pericol: Flacăra violent atacă din nou”. Eu nu cred în nicio moțiune, de oricine e depusă și cum am precizat anul trecut prin octombrie, pierdem timp, bani și atrofiem mințile alegătorilor. Cineva trebuie să îi oprească pe acești MIMI!

Dragoș-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Cât ne costă o moțiune?

2. Nu prea ai cu cine să faci politică

3. Cucoșul și găina au făcut un OU

4. ”Destinul conștiinței istorice”

‎"Căutați liderii! trebuie să îi urmați!"

2011-12-19T19:36:00.002+02:00

Aşa cum am afirmat, următorul articol este despre filmuleţul care circulă pe canalele de socia-media în ultima vreme şi anume: “Treziţi-vă la Realitate! Mesaj către toţi adolescenţii”, conceput din câte se pare de Tudor Chirilă. O întrebare este esenţială atunci când se transmite un astfel de mesaj tinerilor: cum percep adolescenţii mesajul?

Sunt convins că avem şansa să ne înşelăm şi noi, cei din generaţia mea, şi alţii ce vin din urmă, aşa cum s-au înşelat şi cei din generaţia lui Tudor Chirilă. Se poate întâmpla, pentru că nu suntem capabili să ne recunoaştem capacităţile, să ne unim forţele lăsând deoparte interesele, compromisurile, gândurile ascunse (nu la vârsta tinereţii trebuie să ne gândim la ele). Cum pot adolescenţii înţelege mesajul, acei adolescenţi care au crescut fără părinţi (plecaţi la muncă în străinătate), cei care au avut în şcoală şi au încă profesoare fotomodele şi profesori afemeiaţi, cei care au avut părinţi mult prea entuziasmaţi că vor să le ofere copiilor ceea ce ei nu au avut (şi au greşit în a gândi astfel), cei care s-au lăsat pradă unor stereotipuri, concepţii greşite despre viaţă, cultură, educaţie. Cum vor înţelege şi interpreta ei mesajul?

“Căutaţi-vă între voi şi înhăitaţi-vă” este unul dintre părţile mesajului. Eu ştiam că doar lupii se înhaită, oamenii, sunt cei care se asemănă, se adună şi cooperează. Dar nu am vrut să iau în considerare doar ceea ce a spus Tudor Chirilă. Am ales câteva îndemnuri şi referinţe despre tinereţe şi de la Bartolomeu Anania (se găsesc pe Youtube toate predicile), cu mici observaţii din partea binecunoscutului Octavian Paler.

Sunt de acord cu tot ceea ce spune Chirilă, în mod special cu ultima afirmaţie: ‎"Căutați liderii! trebuie să îi urmați!". Cel mai bun îndemn, dar și cel mai greu de realizat. Și ca să adaug, nu trebuie să fim urmași ai invidiei și neputinței. Încă nu știm să ne alegem liderii, încă nu ne cunoaștem forțele, dar până și aici liderii au puterea lor, să ne învețe să ne apărăm drepturile, să lupte pentru noi.

“Dacă în România vor exista conştiinţe care nu se vor vinde, atunci e de sperat.” Octavian Paler

Conştiinţele care nu se vând, şi care pot construi acest model de comportament suntem noi tinerii. De multe ori le pun colegilor mei întrebări (90% dintre ele le consideră un fel de capcană): Care este visul tău? Dar idealul în viaţă? Cine sunt modelele tale? Ce îţi place să faci? Ce este prietenia, adevărul, lucrul în echipă? Par întrebări simple, dar vă asigur că răspunsul pentru fiecare dintre ele e o totalitate de ambiguitate, rătăcire, neînţeles, contrazicere.

Recunoştinţa e o altă frustrare de care tinerii nu ţin cont de ea între ei. O frustrare vă întrebaţi? O mare frustrare. E ciudat, şi paradoxal ce se întâmplă, cînd o persoană încearcă să aducă împreună tinerii, le oferă o altă imagine a vieţii, a felului de a munci, de a înţelege rostul unei realizări, a leadershipului, tocmai acea persoană va ajunge în final să fie iscodită, judecată, condamnată şi se va lupta împotriva ei, va fi alungată când toţi se vor vedea cu interesele în buzunare.

Ce este tinereţea? “Poartă în ea germenul eroismului” - Bartolomeu Anania

Tinerii se “simt părăsiţi” (Liviu Antonesei) şi în acelaşi timp (este foarte interesant), aşa cum ne spune Bartolomeu Anania, “tinerii se simt insultaţi”. Insultaţi pentru că au impresia că totul li se cuvine, că au dreptate, că nimeni nu îi poate sfătui (dacă există astfel de persoane), că ştiu ei ce înseamnă libertatea.

Într-un frumos proiect “Ajutăm tineretul din România” (mai multe detalii pe http://sunttanar.eu/) mi-am luat angajamentul să ofer “Consultanță în problemele pe care ei le întâlnesc zi de zi, pentru că tinerii se simt părăsiți și au nevoie de oameni care să îi ajute, să îi îndrume să găsească drumul cel bun.”

Tinerii sunt dezorientaţi, inclusiv cei care par siguri pe ei, care se simt lăudaţi, care au impresia că fac bine şi gândesc corect împotriva celorlalţi. Aici greşesc cel mai mult. Tocmai noi care avem cea mai mare putere să ne suportăm şi să ne tolerăm, noi, tocmai noi dezvoltăm o formă aparte de canibalism. Ne place să ne nenorocim între noi, nu ştim multe, dar se pare că vrem să le ştim pe toate, nu am experimentat nimic (şi aici vine o altă greşeală, că suntem “maturizaţi” – o mai mare iluzie câteodată nu există), dar suntem convinşi că ne stă bine într-o anumită postură, ne asumăm responsabilităţi (pe care nu le înţelegem) având impresia că poziţia cea mai de sus ne dă putere, dar de fapt aici nu facem decît să reducem dimensiunea devenirii ca personalitate şi o auto-minciună că eu pot fi la fel, mai tare, sau mai original decât cel de lângă mine. Ne înşelăm din nou.

Avem noi puterea să înţelegem toate astea? Avem noi discernământul să ne alegem modelele, liderii aşa cum este normal? Avem puterea să nu ne hăituim unul pe altul înţelegând că suntem novici, puri în ceea ce dorim să dobândim, dar pe care de fapt nu le dorim?

Să nu existe cumva greşita impresie că m-am trezit eu, un mare cunoscător, să vorbesc şi să interpretez totul despre tineri şi tinereţe, dar experienţa din ultimii 7 ani, în grupurile şi organizaţiile unde am activat, în mod special Crucea Roşie, Asociaţia VISTA şi Revista Iuventa mi-au dat de înţeles că noi tinerii chiar avem defecte foarte mari pe care nu le sesizăm, şi de care nu vrem să fim conştienţi. Şi mai sunt interesat de tineri pentru că am identificat marile lor defecte, şi le-am prezentat la seminarii şi training-uri în ultima perioada şi le-am explicat. Sunt propriile percepţii pe care mi le asum şi sunt foarte conştient de ceea ce spun şi transmit mai departe.

În concluzie, nu vreau să fim sau să arătăm ca o generaţie de “distruşi” (vezi SOV), pentru că “istoria o scriu cei care construiesc” (Tudor Chirilă), iar dacă noi putem fi această generaţie, de ce să nu facem asta? Nu trebuie să “mimăm optimismul” (Octavian Paler), ci trebuie să devenim conştienţi de calităţile şi responsabilitatea noastră. Avem curajul? Prea puţin ca să încercăm. Important este să avem mesaje, dar avem nevoie de lideri care să ni le explice şi să fim îndrumaţi.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Dragi “tovarăşi" tineri , ne vindem prea ieftin!
2. Ce sunt tinerii pentru oamenii politici
3. Ne place să “vrem”, dar nu facem
4. ”Tineret, mândria ţării!”

Referinţe:

1. Mitropolitul Bartolomeu Anania despre:
- Putere şi Corupţie
- Recunoştinţă
- Tinereţea
2. Mesaj Tudor Chirilă pentru adolescenţi
3. SOV despre politica şi tinerii din România (vezi de la minutul 4)

Lumea virtuală

2011-12-14T21:59:00.004+02:00

Rar am reușit în ultima perioadă să mă plimb prin lumea blogurilor personale, cu toate că nu ar trebui să evit articolele scrise de cei care mai spun ceva cu adevărat, cei care încep din nou să apeleze la tineri pentru viitoarea campanie electorală (aceeași strategie de ani de zile), să îi citesc pe bloggerii care citesc și scriu într-o formă mai elevată.

Ultima întâlnire a şefilor de stat, pentru un nou Consiliu European, unul “crucial”, despre cum ar trebui să funcţioneze economiile naţionale, ce, de ce şi pe cine pedepsim, cine plăteşte datoriile, o să găsim un bun demers ilustrativ al evenimentului pe blogul domnului Tiberiu Brăilean. Dumnealui vorbeşte ca o persoană iniţiată în subiecte economice, dar punctează un aspect important, că statele UE au greşit în demersul lor, nu acum, dar cumva în procesul integrării şi al stabilităţii unei unităţi pe continentul European.

Franţa şi Germania au avut iniţiativa întotdeauna de a propune proiecte pentru dezvoltarea şi susţinerea monedei Euro, a Politicii Agricole Comune, a integrării a cât mai multe state, iar Marea Britanie s-a poziţionat defensiv faţă de ele, chiar şi acum. Dacă britanicii au faţă de proiectul European un sentiment de scepticism dintotdeauna, înseamnă că nu funcţionează totul aşa cum ni se arată.

http://tiberiubrailean.finantare.ro/2011/12/14/eternitatea-de-neon-plus-perfidul-albion/

O recenzie excelentă propusă de Rontziki despre cartea “1984” de George Orwell ne pune înaintea “a ceea ce nu vedem” și după “a ceea ce vedem”. Forța imaginară a lui Orwell oferă o perspectivă fictivă (oare?) a totalitarismului, despre noile ideologii politice, adevăr, iubire, suprimarea conștiinței și nu numai.

“Nu înseamnă că eşti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi dintr-o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi împotriva lumii întregi, nu înseamnă că eşti nebun. [...] Normalitatea nu se judecă statistic.”

Lectură plăcută!

http://www.rontziki.ro/2011/12/o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru.html

http://www.george-orwell.org/1984

Colega mea Elena Ungureanu ne vorbește despre participarea la un training cu titlul "O politică tânără - perspective 2012", alcătuit din două părți: “Ce înseamnă identitatea politică?” și “Comunicarea de campanie”. Totul pare eșuat de la început. De ce nu s-a intitulat training-ul: O politică tânără: 2011 – 2030? De ce doar 2012? Pentru că atunci au nevoie oamenii politici de noi, tinerii. Și aspectul referitor la tinerii în politică l-am mai discutat pe blogul personal.

Revenind la cele două părți: Ce identitate politică? Din câte știu eu, stânga și dreapta nu mai există, sau Uniunea Social-Liberală este o formă de identitate și eu nu știu?

“Putem noi, ca tineri, să punem ceva în mişcare din punct de vedere politic? Avem ambiţia de a aduce un nou suflu ideologic sau ne mulţumim să fim spectatori ai politicii…” Ce este “CEVA” în politică? De unde se naște ambiția? Se naște din momentul când știi ce este politica și știi pentru ce te lupți, când ai avut acces la un minin de educație; nu ne adunăm de pe stradă și spunem că vrem să fim politicieni și să ne învățăm ce este puterea și ce este “jocul” în politica locală (preluat din titlul unei activități al Fundaţiei Friedrich Ebert).

“Comunicarea de campanie?” Oare trebuie să învățăm cum să împărțim pliante? Cum să îi apărăm pe “superiori” pe canalele media cu tot felul de comentarii misogine și tot felul de porecle armonizate cu programele partidelor? Și de ce vorbim de campanii și nu de viziune, personalitate, proiecte care să înlăture unii politicieni? Și chiar îi rog pe cititorii mei (membri) să nu vină cu replici de genul: “Dar tu când intri într-un partid?”, “Tu de ce nu faci politică?” Măi să fie! Chiar așa stau lucrurile? Mă supără că batem pasul pe loc cu aceleași misogine tipologii de proiecte, care vă spun sigur nu au scopul de a scoate în evidență adevăratele persoane care pot face politică. Mai spun încă odată, POLITICĂ!

Să nu mai spun de campaniile pe FB, unde domnișoarele, după modelul EBA, încep să își posteze afișe (și cu siglă de partid pe ele) cu “scheme” îndărătnite, să ne arate frumusețea și noi să votăm și să credem că o să avem politicieni veridici în viitor. Eu personal nu accept așa ceva. Dacă partidele se apucă să promoveze frumuseți pentru generația ce va veni, atunci ar trebui să se transforme în companii pentru fotomodele, nu instituții care să facă politici publice.

http://ungureanu-elena.blogspot.com/2011/12/o-politica-tanara.html

Pe blogul “Politici filtrate de rațiune”, articolul “Lipsa reperelor personale” aduce din nou în prim-plan problema elitelor și persoanelor model. Cine s-a săturat de subiectul acesta să ridice mâna? Eu cu siguranță. Poate observați, în România se pun pe masă subiecte pentru dezbatere care nu își găsesc momentul potrivit, pentru a distrage atenția de la problemele serioase și să nu găsim logica unor alte dezbateri. Dorim noi să alegem modele care să fie urmate? Să fim serioși. În țara unde toți s-au născut lideri și învățați nu mai este loc și de persoane model. În țara unde fiecare fură de la fiecare idei, bani și imagine, sunt convins că nu avem nevoie de elite. Sau avem? Poate doar pentru a ne folosi de abilitățile lor și apoi să se ducă “unde-i mai bine”.

http://bibliotecarul.blogspot.com/2011/12/lipsa-reperelor-personale.html

Cătălin Ivan, singurul eurodeputat ieșean (din păcate), ne învață el cum stă treaba cu diplomația, legumele olandeze, “reprezentare responsabilă și inteligentă”, metode de comunicare etc. Pe lângă faptul că a făcut o obsesie pentru Băsescu, se mai și plânge ca un copilaș în discursurile sale din Parlamentul European de greutățile din țara noastră (majoritatea sunt postate pe blogul său. Chiar vă rog să faceți o analiză). Vi se pare o metodă responsabilă de comunicare, inteligentă? Câte inițiative a propus domnul Ivan pentru susținerea agricultorilor români? Cum funcționează o economie, dacă noi avem pământ și cumpărăm produse din alte țări? Bine, tipul de mahala propagat de președintele României e foarte bine cunoscut. Se întâmplă așa pentru că nu avem mesageri și inițiatori de lucruri mari. Dar dacă toate proiectele tânărului Ivan vor fi ca “Iașul – oraș european al sportului”, atunci îl rog să rămână doar la discursurile neinspirate din PE. Și dacă tot se luptă împotriva lui Băsescu, de ce nu aduce o schimbare majoră în țara noastră alături de cei din Opoziție? Au impresia că dacă mimează actul “democrației” împotriva “tiraniei” ne încălzește cu ceva?

http://blog.catalinivan.ro/parlamentul-european/2011/12/14/despre-legumele-olandeze/

Știe cineva că Tratatul de la Lisabona propune “Iniţiativa Cetăţenească Europeană”? Dan Luca ne vorbește într-un sumar despre articolul 11 al Tratatului. Pentru o mai bună implicare a cetățenilor europeni în deciziile luate de instituțiile UE, avem la dispoziție să ne pronunțăm în privința unor probleme direct prin strângere de semnături. Este o formă de reprezentare directă și de o democrație mai consolidată. Cine este interesat poate afla mai multe de pe site-ul Euractiv.com

http://casaeuropei.blogspot.com/2011/12/initiativa-cetateneasca-europeana.html

http://www.euractiv.com/future-eu/european-citizens-initiative-linksdossier-502067

Din partea mea vin cu o propunere, un interviu cu Amy Chua despre diferenţele culturale şi cum cei din Vest, în comparaţie cu părinţii asiatici (exemplul chinezilor) se ocupă de educaţia copiilor. Găsiţi şi link-ul către un articol despre acelaşi subiect pe Wall Street Journal.

http://www.youtube.com/watch?v=eDdEnKPA5_s

http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704111504576059713528698754.html

Pentru final, de ce vorbim atât de mult despre Revoluţie şi revoluţionari? De ce se scriu atât de multe cărţi despre oamenii răi din ’89 şi ce s-a întâmplat cu adevărat atunci? Cu ce ne salvează toate astea de la ceea ce am devenit după anul 1989? Unde sunt cei vinovaţi şi judecaţi? Cu siguranţă acum avem un Brand, Brand-ul Revoluţiei. Pentru cine este vândut? Vă las pe voi să decideţi.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Nu prea ai cu cine să faci politică

2. Tinerii partidelor de azi şi de mâine, sau “Hai în partid cu mine!”

3. Ce sunt tinerii pentru oamenii politici?

4. Dragi “tovarăşi” tineri, ne vindem prea ieftin!

5. Calea lui Nicolae Iorga

6. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr

7. ”Inamici publici?!”

Revista IUVENTA nr. 7, Decembrie 2011

2011-12-08T13:40:00.001+02:00

În numărul 7 al Revistei IUVENTA aflăm care este raportul dintre intelectuali şi putere, ce presupune dimensiunea istorică a lecturii, cum se încearcă eliminarea violenţei împotriva femeii, care sunt implicaţiile „terapiei virtuale” în magia picturii şi multe altele. Întregul conţinut tematic gravitează în jurul ideii următoare “Acţiune şi realizare – fond şi formă în activitatea umană astăzi”.

Vă dorim lectură plăcută!

Open publication - Free publishing - More iuventa

Ce putere mi-aș dori să am?

2011-12-03T19:16:00.001+02:00

Este o întrebare care mi-a atras atenția pe Facebook și la care am răspuns foarte prompt. Eu mi-aș dori să am o putere de a împărți cantități de OMENIE atunci când este nevoie, să am o putere să îi fac pe românii mei să fie mai atenți la comportamentul și atitudinile pe care le au zi de zi. Cu puterea mea, OMENIA, să nu se înțeleagă că aș organiza un sistem ideal al vieții în societate sau a relațiilor dintre oameni, ci aș da o măsură fiecăruia dintre noi rolului pe care îl poate avea (dar nu se responsabilizează pentru asta) în conduitele din comunitatea în care trăiește.

Da, sunt convins că aș putea fi considerat un fel de personaj principal similar cu cel din filmul “Bruce Almighty”, dar nu vreau asta, e prea mare puterea, și îmi aduc aminte de o replică frumoasă dintr-un serial de comedie (“The Big Bang Theory”) – “cu o putere mare ai și o responsabilitate mare” (aviz politicienilor și atotștiutorilor).

Poți face asta atunci când o faci bună-credință și cu o bună-știință. Oare se poate? Mai vreau să am puterea Omeniei pentru că astfel pot configura o calitatea a măsurii și a efectelor pe care fiecare dintre noi le are în Univers.

Vă rog să mă credeți, poate e un joc imaginar plăcut, dar posibilitatea de a reuși nu poate fi contestată. Nu vreau să mă lovească un meteorit, sau să fiu un fel de X-Men, dar fiecare dintre noi ar trebui să își “imagineze” o putere la care poate visa, dar prima dată trebuie să o aplice pe propria piele. Fie că e vorba de puterea Excelenței personale, sau a Iubirii, sau a politicului (interesant nu?) se poate realiza, însă cu ce scop o deții, este deja altă problemă.

Voi ce putere vă doriți?

Dragoș-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Omul model pentru mine

2. Vreau să fiu romantic!?

3. ”Un singur lucru poate face un suflet complet și acel lucru este iubirea”

4. Rutină și indiferență

Another Day in the World of the Cultural Diversity

2011-12-01T23:05:00.004+02:00

"After Hours"

It was Tuesday. It wasn’t Tuesday 13th, or Tuesday coming after Monday, but a day of new experiences in terms of cultural diversity, people, smiles, and international friendships. Today we celebrated the International Day at the University of Konstanz, and the students were supposed to represent their country in the most original forms. To me it was not only a day spent at a counter where I spread flyers about Iaşi, Romania, people, culture, or history. I was there and I also experimented. I went to the counters of other students too. Actually, I had two purposes: firstly, I wanted to test my general knowledge, and secondly I intended to speak to them about Romania in a different way. Regarding the first purpose, I realized that I would always have new things to learn. But concerning the second one, I think I completed my task. I didn’t wait for the other students to come to the counter of Romania but I went to theirs and I always tried (if possible) to make positive connections between Romania and the country I addressed (and I succeeded). They were surprized to notice that I knew their cities, their writers, some sportspeople, their singers, etc. For example, I remembered Valderama, a famous football player (he was born in Columbia, he played spectacularly- slightly frantically), and the Football World Cup from 1994. For my colleagues from Russia I drew up a list with the Russian writers whose works I had read. The most pleasant moment was when I told to my South Korean colleagues about their TV series that were broadcasted on the Romanian national television (I saw four of them which I really enjoyed: “Kim Suro- the Iron King”, “The Legends of the Palace: Prince Jumong”, “The Jewel of the Palace”). They were impressed by the manner in which I was telling them about the TV series, and seeing how many things I learned from watching them. Afterwards, Italy, New Caledonia, Australia, China (especially China), Sweden (at their counter I discussed a bit about Stieg Larsson), and Hungary followed...

The photos, my first name written in Korean and Chinese (Delagoshi), the greetings, or the bonds that were created between the people there were for me a new opportunity to see and to feel what the cultural diversity, the experience exchange, and the differences between the individuals (was there any difference?) really meant.

And the things didn’t end there. A poster exhibition and sale of some famous portraits, TV series, paintings or the posters depicting the people who had an impact in the history determined me to purchase a huge poster with the actors of my favourite TV series, “Friends”, another poster that illustrated a painting by Mark Spain, “After Hours”, and a small gift for the loved one. Those completed my day perfectly.

I want to congratulate my Romanian colleagues that dealt with the planning and with the good representation, the organizers from the University of Konstanz, and to convey kind greetings to everyone I know “from all around the world”.

Dragoș-Andrei Preutescu

Photo source “After Hours”

References

Mark Spain

Încă o zi în lumea diversității culturale

2011-11-29T21:52:00.008+02:00

A fost o zi de marți. Nu marți 13, nu marți după luni, ci o zi de noi experiențe în materie de diversitate culturală, oameni, zâmbete și prietenii internaționale. Astăzi la Universitatea din Konstanz am sărbătorit “Ziua Internațională”, unde studenții au trebuit să își reprezinte țara în forme cât mai originale. Pentru mine a nu fost doar o zi de stat la un stand și de împărțit pliante despre Iași, România, oameni, cultură, istorie. Am fost și am experimentat, cum fac de obicei. Am mers eu la ei. Bine, aveam două obiective: unul a fost să îmi testez cunoștințele generale, iar al doilea să le vorbesc despre România într-un mod diferit. Dacă la primul obiectiv am constatat că întotdeauna o să mai am ceva de învățat, la al doilea zic că mi-am îndeplinit sarcina. Nu am așteptat să vină ceilalți studenți la masa României, ci am mers eu la ei și întotdeauna (dacă a fost posibil) am încercat să fac conexiuni pozitive între România și țara respectivă (și am reușit). Au fost surprinși că le cunoșteam orașele, scriitorii, sportivii, cântăreții etc. De exemplu, mi-am adus aminte de celebrul jucător Valderama (columbian de origine, cu un joc impresionant- un pic nebunesc) și de Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. Colegelor din Rusia le-am făcut o listă cu scriitorii ruși și cărțile acestora pe care le-am citit. Momentul cel mai plăcut a fost când le-am povestit colegelor din Coreea de Sud despre serialele difuzate la noi în țară pe postul național (văzusem patru dintre ele, pe care le-am îndrăgit foarte mult: Kim Suro- Regele de fier; Legendele Palatului: Prințul Jumong; Giuvaierul Palatului etc.). Au fost impresionante de felul cum le povesteam de aceste seriale și cât de multe am învățat de la ele. Au urmat Italia, Noua Caledonie, Australia, China (mai ales China), Suedia (aici am vorbit puțin despre Stieg Larsson), Ungaria...

Pozele, numele personal scris în coreeană, chineză (Delagaoshi), saluturile, conexiunile create între oamenii de acolo, au fost pentru mine o nouă șansă de a vedea și de a simți ce înseamnă diversitatea culturală, schimbul de experiență, diferențele între oameni (oare au existat?).

Nu s-a terminat aici totul. O expoziție (cu vânzare) a unor postere celebre reprezentând portrete, seriale, picturi, oamenii cu impact în istorie, m-au făcut să îmi cumpăr o gigantică imagine cu actorii serialului preferat “Friends”, un poster ce reprezintă o pictură de Mark Spain- “After Hours”, și un mic cadou pentru persoana dragă, mi-au completat perfect ziua.

"After Hours"

Vreau să îi felicit pe colegii români care s-au ocupat de organizare și de o bună reprezentare, organizatorii Universității Konstanz și să le transmit salutări dragi tuturor celor cunoscuți “from around the World”.

Dragoș-Andrei Preutescu

Sursă Foto “After Hours”

Articole care te mai pot interesa:

1. Diversitatea culturală se experimentează

2. Cultura regulilor

3. "Speed dating"

4. Altfel despre Japonia

Alte referințe

Mark Spain

Art

Biografie

Friends poster

Vreau să fiu romantic?!

2011-11-28T21:30:00.003+02:00

Acum două săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am adresat o întrebare femeilor pe pagina personală de Facebook. Întrebarea făcea referire la romantismul bărbaților și cum este văzut de către femei, sau cum ar trebui să fie, dacă e nevoie să existe. Răspunsurile au fost foarte diferite și mi-a făcut plăcere să dezbat subiectul sensibil al romantismului.

Scopul meu nu era doar să discut despre romantism, ci să punctez că o astfel de însușire nu se regăsește la oricine și oricând. Și sunt împotriva acelor bărbați care se declară “romantici” doar pentru a le câștiga pe femei, ceea ce duce la suferință și ipocrizie într-un final. Mi-am dorit puncte de vedere ale femeilor pentru că ele acceptă, ele imprimă uneori comportamentul bărbatului și îi dau libertatea de a face ce trebuie sau ce nu trebuie.

Nu am scris articolul ca să arăt cât de puternice sunt sau nu femeile, sau cât de anormali în arătarea sentimentelor sunt bărbații, ci să înțelegem că puterea de a ține o relație vie stă în mâna partenerilor, iar amândoi trebuie să recurgă la momente de romantism, indiferent de forma lor.

Ce răspunsuri am primit?

Cat Irina ne spune că: “Un bărbat romantic este în primul rând curajos (în general am văzut că bărbaților le e teamă să nu devină ridicoli si se abțin de la romantisme).”

Irina are dreptate. Trebuie să fii nu numai curajos, dar și destul de sincer și liber pentru a fi romantic. Știm că partea masculină este mai dominatoare, orgolioasă, dar miezul iubirii adevărate stă de cele mai multe ori în actele de romantism.

Poate fi un transfer de putere de la bărbat la femeie în situația aceasta? Este, pentru că bărbatul se deschide și parcurge un drum natural. Dar dacă bărbatul cedează o parte a puterii este bine de știut că femeia nu trebuie să exagereze.

Cat Irina: „deși vorbim doar ipotetic (eu personal nu prea cred că mai există romantism, mai ales în ceea ce îi privește pe bărbați), nu aș zice că romantismul are ceva de a face cu puterea, poate doar cu puterea de a fi tu însuți atunci când iubești si simți să faci niște gesturi neobișnuite sau neașteptate, mai degrabă.”

Există romantism, pentru că există iubire. Dacă nu ar exista iubire noi am fi niște refugiați în propriile minți. Dar sunt de acord în privința "puterii de a fi tu însuți". A simți, aici e problema. Cine simte va face, sau va încerca să facă. Asta înseamnă că poate fi romantic într-o oarecare măsură.

Andreea Apetrăchioaei: „o să raspund printr-o negație, deși nu se face. Un bărbat romantic nu e cel care iți deschide portiera sau te lasă să treci înaintea lui, ci acela care e dispus și are timp să-ți asculte palavrele și ciudățeniile într-o lume în care toți sunt așa de grăbiți.”

Da, un bărbat romantic nu e cel care deschide portiera pentru o femeie, dar acel bărbat este un gentlemen și asta înseamnă că arată o urmă de respect. E clar, poate fi respectuos și bine crescut, dar poate să nu iubească acea femeie. Însă pot afirma că femeile chiar spun multe ciudățenii și au uneori “ieșiri” din sfera logică, dar aici este farmecul pentru un bărbat care știe să liniștească apele.

Maria Apetrei: „Pentru mine, romantismul își mai păstrează temelia originară a unei manifestări artistice cu accente de visare și lirism. În spatele acestei ”doctrine” ce-mi place să o aplic, se află adesea dragul meu Eminovici, recunosc, a fost un fel de mentor în iubire pentru mine. Nu știu dacă romantismul ar duce la o stare de perfecțiune a iubirii, însă cu siguranță oferă o notă autentică celor doi. Dacă ar trebui să pun un egal între un bărbat romantic și alte elemente ce l-ar putea caracteriza, aș alege cu siguranță cuvintele-poeme, muzica și natura! În conchidere, romantismul este mai mult decît o iubire!”

Eminovici al nostru întotdeauna va purta în versurile sale adevărata logică a romantismului. Sunt perfect de acord că a fi romantic se regăsește foarte bine în artă, muzică, dans, natură. Dar trebuie să spun că romantismul este o stare continuă a devenirii și păstrării unei iubiri.

Ramona Neagu: „Romantismul, de cele mai multe ori, înseamnă să rămâi la fel de atent, curios şi de interesat ca în primele zile ale relaţiei.”

Romantismul înseamnă imaginație pe palma afecțiunii și a înțelegerii. Continuitatea este o caracteristică a romantismului într-o relație.

Cosmina Vieriu: „Mă pregăteam să răspund ferm și categoric că romantismul nu mai este sinonim cu Eminescu, până la răspunsul Mariei. Am să nuanțez, pentru că ea îmi dovedește că încă mai există femei cărora le plac metaforele, versurile, atitudinea teatrală, bărbații extrem de sensibili. Cred că nici măcar Eminescu nu a fost romantic precum romantismul din poeziile lui. Totusi, ca să nu generalizez, pentru că femeile au gusturi diferite, am sa vorbesc în numele meu. Cel mai probabil, un bărbat care-mi cântă sub balcon, îmi recită versuri și mă cere de nevastă în genunchi în fața tuturor îmi va părea slab și mai puțin masculin, deși aparent acestea sunt manifestări de romantism. Eu însă înțeleg romantismul prin spontaneitate și noutate, fie că e vorba de gesturi, surprize sau replici, pentru că așa m-ar face să mă simt specială.”

Aici depinde. Versurile, metaforele sunt o formă de a exprima iubirea și dovedește o atitudine ridicată a romantismului. Spre exemplu dacă scrii poezii dedicate exclusiv persoanei iubite, clar e un mod de a arăta că ești romantic. Eu scriu poezii de dragoste și fac asta de foarte multe ori atunci când iubesc, iar Eminescu a iubit, chiar dacă era un geniu al scrisului. Ai punctat bine că femeile au gusturi diferite, asta înseamnă că percep diferit iubirea și romantismul și atunci rămâne la inițiativa bărbatului să aleagă ce este bine, sau a femeii să direcționeze atitudinea bărbatului așa cum își dorește ea să fie făcută fericită. Și dacă un bărbat te cere în căsătorie într-un mod cât mai excepțional, dar nu se pune în genunchi, tot nu este romantic? Spontaneitatea și noutatea vin din plăcerea de a oferi aceste momente generate de felul romantic de a fi, de gândi pentru acest demers.

Țin minte că la un training pentru dezvoltarea abilităților de a vorbi în public, am ales ca temă poezia de dragoste. Totul bine și frumos până la momentul în care, una dintre fetele participante mi-a spus foarte răspicat: “ce îmi vorbești mie despre poeziile de dragoste? Nu mă interesează pe mine! Eu am făcut armata...” Vă imaginați ce discuție a fost mai departe.

Anca Bursuc: „Bărbatul romantic...controversat subiect. Un bărbat romantic, după părerea mea, este acela care te strânge în brațe atunci când ți-e frig (nu îți oferă haina lui), atunci când îți este rău sau ai avut o zi proastă, îți spune că ești frumoasă deși ți-a ieșit un coș mare pe față. Bărbatul romantic este acela care știe să privească alături de iubirea lui cum plouă afară, să trăiască profund fiecare moment alături de ea, să o asculte chiar dacă uneori spune și idioțenii, să fie acolo când are nevoie de el, dar în primul rând un bărbat romantic știe să iubească și nu îi este frică să arate asta și să fie mândru de femeia pe care o are alături de el, si dacă se poate, să nu o rănească niciodata.”

Cu adevărat un bărbat romantic, îndrăgostit, care iubește, este la locul potrivit în momentul potrivit. Un bărbat romantic știe când să arate că iubește fără a pierde pe drum efectul masculinității sau să se împiedice de frică sau reținere. Trebuie să îi facă plăcere să fie așa, și mai mult, totul se regăsește în personalitatea lui și cât de bine înțelege normele romantismului. Atunci când rănești o femeie, o faci pentru că nu ești sincer, sau falsifici comportamente pentru a te da romantic.

Ade La: „Bărbatului romantic nu trebuie să i se spună cum să fie romantic. Nu cred în lecții și nici măcar în teorii despre romantism. E bine ca el să își ,,adapteze" romantismul la vremurile în care trăim și la situațiile din fiecare zi. De ce să înceapă să recite poezii când am putea să bem o cafea sau un ceai împreună după o zi grea? De ce să stăm zgribuliți pe lângă un parc însingurat când sunt atâtea restaurante faine? De ce să se chinuie cu bilețele ascunse prin flori când ar putea să mă ajute cu bagajele pe scări? Părerea mea.”

Sunt situații diferite. Dacă femeia vede bărbatul doar ca pe o persoană care să meargă la cafea, restaurant sau să o ajute cu “bagajul pe scări”, atunci nu prea mai vorbim de o iubire sau romantism. E pur și simplu o companie în “vremuri grele”, că tot ai vorbit despre “adaptarea romantismului” la vremurile noastre. Noi trăim pentru “vremuri” sau pentru a fi oameni, din când în când? Sunt de acord, unor femei nu prea le plac poeziile, dar cu siguranță sunt alte lucruri care le-ar face fericite.

Maria Alexandra Tușa: „Am stat să mă gândesc, după ce am citit părerile de mai sus, ce aș putea adăuga? Ar fi ceva. În primul rând, sunt de părere că există o tânără norocoasă care îl are pe Dragoș alături de ea. Apoi, sunt și bărbați romantici care reușesc să-și exprime romantismul tocmai prin fredonarea unei melodii în locul unor versuri stângace sau printr-o tăcere care spune multe. Sunt rari aceștia, dar sunt distinși, romantici în felul lor, cei care oferă un singur trandafir (nu 3, 5, ori 7) cu un zâmbet larg și o privire care spune mai mult decât o declarație de dragoste. Pe acest bărbat îl văd eu ca fiind romantic, în spatele puternicei sale personalități.”

Pentru a concluziona tot ceea ce am scris și s-a spus despre bărbați și romantism, e bine de știut că nu există femeie căreia să nu îi placă să i se spună că e frumoasă, să primească cadouri, să fie fericită sau împlinită. Nu am făcut o pledoarie, sau nu sunt un idealist că totul e bine și frumos întotdeauna sau că ar trebui să fie așa, dar pentru a fi conștienți că sufletul are nevoie și de alte remedii, este necesar să găsim în activitățile noastre zilnice și astfel de activități mai romantice, mai pasionale.

Nu am scris articolul pentru a da sfaturi bărbaților cum să fie romantici, nici mie nu îmi plac lecțiile, dar îmi plac motivele care mă fac să înțeleg ceva. Acum depinde de fiecare ce își dorește, cu cine și mai ales cum.

Dragoș-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Dan C. Mihăilescu și totalitatea feminității

2. Aproape de adevăr în 3 pași

3. ”Când poți spune de ce iubești o femeie, nu o iubești cu adevărat”

4. Fabricat de tine

5. Păcat de inima lor

6. Ce se întâmplă și noi nu știm

“Dreapta adevărată”

2011-11-24T22:56:00.003+02:00

În ultima perioadă am avut la dispoziție pe canalele media dezbateri despre viitoarele formațiuni politice care își vor face apariția pe scena politică românească. Emisiunea de pe TVR 1 (“Judecă tu!”) la care au participat Cristian Ghinea, Sever Voinescu, Cristian Pătrășconiu și Mihail Neamțu (de la Cluj-Napoca) au dezamorsat puțin corzile. Întrebarea centrală a fost: “Își doresc oamenii un alt partid?” Cică sondajele spun că da. Păi mă întreb când nu a fost nevoie de alte partide în România? Problema este alta, avem nevoie de alți oameni care să conducă alte partide, de un altfel de om politic (mai intelectual, mai pragmatic, mai nesupus, mai curajos, încă nu știm exact, sau știm? Eu știu de ce fel de om politic are nevoie România). Nu partide, pentru că ele se pot face, chiar dacă legile nu oferă ușoară procedură pentru înființare, ci de oameni mai buni în politică, mai buni pentru țară, mai buni pentru oameni. Cine poate da asta are șanse de câștig.

Acum dezbaterea se învârte în jurul proiectului Noua Republică. Sună bine, dar… Eu de fiecare dată îmi pun întrebări, fac conexiuni, cine știe. Mihail Neamțu prin discursurile sale arată o tendință conservatoare, dar paradoxal, un pic foarte “revoltătoare”, așadar nu e în întregime o ideologie conservatoare. “Partidul conștiințelor” sau un răspuns la întrebarea “Unde se naște democrația?” par a fi două elemente importante pentru un viitor partid.

Avem atâtea idei despre dreapta, că nu știm ce să mai credem. Care DREAPTA este cea corectă și utilă pentru România? Poate un studiu (e mai mult o analiză pe care încerc să o fac) este să compar 4 idei de dreapta de la personalități implicate în sfera politică (ele pot fi mai multe, dar am luat ce este mai semnificativ):

1. “Mesajul dreptei românești” de Varujan Vosganian

2. “Unificarea dreptei” de Valeriu Stoica

3. “Repere intelectuale ale dreptei românești” ediție coordonată de Cristian Pătrășconiu

4. “Dreapta intelectuală- teorii și școli de gândire ale dreptei contemporane occidentale” de Ionuț Sterpan și Dragoș Paul Aligică

Nu am reușit să parcurg decât o parte din capitolele cărților mai sus amintite (continui să compar și să analizez). Totul sună bine. Câtă frumusețe în idei, în concepte, dar până acum suntem pe zero la capitolul realizări. Și mesaje de dreapta continuă să apară. Unde se oprește totul? La punerea în practică. Da, înțeleg, nu este ușor să treci peste încrengături ale “partidelor mamă” cu puiuții ei ca să faci o altă politică. Sunt de acord că România are nevoie de un mesaj conservator-liberal, este cel care i se potrivește și pe care nu l-a avut de multă vreme. Că acest mesaj conservator-liberal este predicat prin Fundația Creștin Democrată, prin Noua Republică sau altele care vor apărea nu va conta dacă nu se va pune și în aplicare, practic.

Sever Voinescu și-a exprimat corect punctul de vedere și a spus că o dreaptă corectă trebuie să i se adreseze unui “electorat exigent” (și i se adresează unui astfel de electorat) care nu uită și nu iartă, dar știe ce este dreapta și că o poate urma. Are dreptate. Dar până acum “dreapta românească a avut un parcurs inegal, dar a ieșit mai bine decât stânga” (Pătrășconiu). O altă idee venită din partea lui Sever Voinescu a fost aceea de a exista două mari partide bine delimitate (dreapta și stânga) și alte mici partide care să le ajute să formeze coaliții. E cam ambiguu, idealist, nenatural, nepotrivit pentru România? Deocamdată este și divizează foarte mult un popor care déjà este divizat de probleme provocate de politicile publice și liderii istorici care ne-au defavorizat ca națiune.

Revenind la mesajul lui Mihail Neamțu, e clar alimentat de o doză de naționalism, “Salvarea viitorului unei țări” și o gândire spre un nou tip de cultură organizațională în rândul partidelor bazate pe “dialog, democrație, fără frică” etc. Drept să vă spun mie nu prea îmi este simpatic Neamțu, dar dacă ideile sunt bune și puse în practică, merg pe varianta unei politici cu planuri de viitor. Fac parte din categoria “electoratului exigent” și sunt atent la toate mesajele și toți liderii care ies în față cu noi mesaje, de aceea îmi și exprim punctul de vedere pentru că vreau să avem oameni politici mai buni și politici publice îndreptate către comunitate și oameni.

Poate este nevoie de partide noi, dar trebuie să vedem pe ce variantă joacă, pentru cine, de ce, și mai ales cu ce oameni apar ei în prim-plan. Sunt oameni pentru politică? O să vedem. Cu siguranță dansul făcut de PSD și PNL nu este unul bun, e total dezamăgitor. PDL cu foarte multe filiale și oameni corupți se sinucide (și văd ce se petrece la Iași). Mai așteptăm să vedem ce are de zis Mircea Geoană, dar la modul cum și-a expus punctele de vedere aseară la o emisiune arată o contradicție între idei și acțiune. Nu este sigur pe el și este debusolat acum, încercând să recupereze un electorat ce l-a câștigat în 2009.

Încă ceva, să nu uităm că s-a anunțat acum ceva săptămâni lansarea unei platforme de stânga pentru România (vezi UNPR și ceilalți). Va fi interesant. Atunci PSD și PNL ce vor mai fi? PDL? Vor fi pe centru? Așa cum am spus în ultimul articol publicat pe blog, încă nu avem cu cine face politică și nu cred că Mihail Neamțu are o echipă care să poată face diferența acum.

Pe final vă las cu o frază a domnului Sever Voinescu: “Când intri în politică nu mai ești intelectual.” Despre intelectuali, politică și putere veți putea citi în următorul număr al Revistei IUVENTA, ce va apărea în luna decembrie. Este un dialog construit de mine și colega mea Elena Ungureanu, pe direcții neutre și total libere. Dar, nu aș confirma ceea ce a zis Voinescu.

Dragoș-Andrei Preutescu

Nu prea ai cu cine să faci politică

2011-11-23T21:46:00.002+02:00

În ultima vreme am încercat să aflu care sunt motivele de nu reușim să avem tineri cu adevărat implicați în negocierile și construcțiile politice. Am reușit să îi împart în două mari categorii fiecare având caracteristicile specifice, asta după ce am experimentat prin proiecte și discuții personale felul în care aceștia gândesc. Nu vă așteptați la o prea mare filosofie că nu acesta este scopul meu, ci doar aduc în prim-plan câteva idei de bun-simț. Cel mai mult fac referire la tinerii din Iași pentru avem grave probleme la categoria implicare politică, oameni politici mai organizați, mai creativi și mai vizionari.

Prima categorie este cea a tinerilor acaparați în totalitate de partide, care nu pot discerne între ce este un lucru politic bun făcut și susținerea neîncetată a “șefilor”, “tătucilor” etc.etc. ca parte din modul lor de organizare și exprimare a propriilor opinii. Dacă aș spune supunere este mult. Sunt convins că este o lipsă a cunoașterii și înțelegerii aspectelor politice. Ce implică o activitate politică și cum trebuie să o manifești. E normal să se lupte pentru un loc de muncă, să își creeze avantaje (fiecare are viață personală și în urma acțiunilor sale va primi recunoaștere sau huiduieli), dar trebuie să începem să gândim ca oameni, pentru politici publice de calitate și în conformitate cu ceea ce se petrece acum.

Problema cu adopția “celor mari” a unor urmași este greșit înțeleasă. Omul politic de acum ne spune că noi avem nevoie de EL (vezi locuri de muncă, relații, promisiuni), dar el de fapt nu știe și nici cei tineri nu știu, că ei au nevoie de NOI. Așa lucrurile pot sta total diferit. Când vezi un grup de tineri că susțin oameni politici care nu au tocmai o imagine omogenă, îți pui câteva întrebări, sau că se bat cu pumnul în piept că PSD, PNL, PDL prezintă varianta cea mai bună. Au ei cumva acces la funcții de conducere? Sunt ei implicați direct în contrucții politice? Au demonstrat ei ceva până la momentul X? Nu ne adunăm de pe stradă și începem să vorbim despre politică și cum se “face treabă bună”.

A doua categorie a tinerilor este cea care nu vrea să audă de politică, politicieni, acțiuni politice, chiar dacă, paradoxal, unii studiază științele politice, relațiile internaționale, studii europene, istorie. Ei nici nu merg la vot, dar nici nu sunt atrași de problemele politice pentru că văd totul ca pe o risipă de timp. Nu merg la vot, dar nici nu vor să aibă puncte de vedere cu privire la situațiile actuale ale oamenilor politici. Este bine, este rău, nu știu, dar sunt convins că printre ei se află oameni capabili, cu dorință de a realiza și cel mai mic vis printr-un proiect.

Lipsește categoria de mijloc, cei care păstrează principii de echitate și neutralitate pentru o politică ce trebuie făcută bine. De aici se pot naște acei oameni politici cu ceva mai puțină cerneală pe obraji. Ei nu au căzut în păcatul de fi moștenitorii “celor mari”, își construiesc bazele politice pe raționalitate și acțiune, gândire critică, viziune politică. Pot apărea astfel de tineri în politică și din partide, dar foarte greu. Trebui să existe o determinare și un pragmatism bine pus la punct.

Un lucru foarte important a lipsit României în istoria sa după declararea Independenței în 1877, dar nu am să-l menționez aici pentru că va fi înțeles greșit argumentul. A lipsit ceea ce în alte țări a reprezentat un motor de repornire a prezentului pentru viitorul așteptat. Și asta se întâmplă pentru că ducem lipsă de asociații studențești, cluburi pentru tineri, proiecte, toate care să nu fie afiliate partidelor (aici suntem fruntași), și să pună în față implicarea și dorința noastră de a schimba profund ceea ce nu este bine.

Am vrut să iau câteva exemple de la filialele ieșene ale partidelor, dar încă nu este momentul și drept să vă spun nu am despre ce să vorbesc, nu am găsit bune practici în ale politicii de către tineri. Ceea ce am scris este o continuare la o serie de articole despre politică și implicarea tinerilor în politică (încă mai sunt dator cu răspunsuri pentru cititori, dar vor veni în timp).

Dragoș-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Tinerii partidelor de azi și de mâine, sau “Hai cu mine în partid!”

2. Politețea în discursul politic

3. Ce sunt tinerii pentru oamenii politici

4. O abordare istorică pentru România

“One Thing Can Make a Soul Complete and that Thing is Love”

2011-11-22T23:44:00.002+02:00

Friday morning. The mist piled in my mind the dream from yesterday night, and the thought of what I believed that would follow. I was just curious. I have the book at home in my city, Iaşi. I had forgotten it among other books a long time ago, even if until then I was aware that I didn’t have time to read it, though I intended to do this. Rumour had it that it was a good one, and that its plot was an inspiration for a movie. But only now did I find out.

I stepped into the lecture room. I was a bit nervous because I was about to see a film about the life in Germany during World War II, which is actually the name of the course that I attend at the University of Konstanz- “Life in Germany since World War II”. I wasn’t convinced if the movie depicted a love story entirely or if it just recomposed some historical events. I watched the trailer on the Internet but I wasn’t really convinced.

Do you wonder what movie I refer to? The movie is called “The Reader”, and it seems to have raised further questions in my mind, about life, truth (“There's no need to talk about it, because the truth of what one says lies in what one does”), about guilt and who accuses us of this, and most significantly, about love; as one of the characters in the film says, “love is the only way to escape... or to make a soul complete.”

After preparing an oral report on the “individual and collective guilt and (strategies of) memory” in Germany and Japan, and trying to draw both a comparison and a possible similarity on the manner in which the people were forced to live after World War II, now I was watching a movie. I was well-informed, it seemed that I knew what justice and truth meant, I was also aware what it implied to feel guilty or to feel like a victim, and what it was like to lack love. But did I trully acknowledge all this? I don’t think so. Was I willing to discover? I didn’t know that either.

I tried to find an answer in a book written by Karl Jaspers, The Question of German Guilt, on the shapes that guilt may take, and who has the right to judge all this. But an interrogation contained by a line in the movie I mentioned popped up in my mind, and perhaps you may find an answer to it: “What is law? Is it what is on the books, or what is actually enacted and obeyed in a society? Or is it a law what must be enacted and obeyed, whether or not it is on the books, if things are to go right?”

Now I was absorbed by the plot of the film. Love scenes, moments that were recalled, judgement, family, the letting go of he past. And everything was a love story that only attempted to erase the past which was devoid of affection, justice, and of innocent thoughts. The part of Hannah Schmidt is exceptionally played by Kate Winslet (irrespective of what the movie critics said after the movie had been released). She either doesn’t want to discover the truth, or she isn’t convinced that it exists but she does have strong inner experiences that make her desire to be loved, and she finds her place in the heart of a boy who is much younger than her (a 15-year-old boy), still an innocent schoolboy, studious, and who hasn’t tasted the fruit of love or of an exciting life until then. Did she choose him on purpose? Did she truly fall in love? I have no answer to these questions. Having recourse to the games of fantasy I have tried to dig into Hannah’s past, to find the reasons why she didn’t know how to read and to write, or to figure out how she was recruited by the SS troops. And by what means did she have the valliance to be of aid when she was supposed to kill? The thought that perhaps she was orphan crossed my mind, that either she had been born in a Germany that recovered after World War I, or that she couldn’t be sent to school, either...or...

Her sole escape was someone to read to her. The words and the stories were the only gateways to love, life, beauty, truth, and in the person of Michael Berg she found the best outlet to love. But she did not want to show the outcomes of the memory to him, for they didn’t suggest happiness. But “sometimes the memory of happiness cannot stay true because it ended unhappily. Because happiness is only real if it lasts forever?” Did she love because she suffered, did she desire to be in love in order to overcome the miseries, or in order to fall in love even more? Nevertheless, the answer was provided by one of the lines in the movie: “I'm not frightened. I'm not frightened of anything. The more I suffer, the more I love. Danger will only increase my love. It will sharpen it, forgive its vice. I will be the only angel you need. You will leave life even more beautiful than you entered it. Heaven will take you back and look at you and say: Only one thing can make a soul complete and that thing is love.”

The choice of the books that Michael read to Hannah looked interesting to me: Homer’s The Odyssey, or Anton Checkov’s The Lady with the Dog. “The Odyssey is the story of motion both purposeful and purposeless, successful and futile. What else is the history of law?” Indeed, what is the fair, righteous history?

At that moment I wasn’t aware if we, the audience of that movie, were supposed to conceal our thoughts, our feelings, and I know we did this, because I glanced at the faces of the people in the lecture room. What a difficult thing is to hide one’s feelings, to show that some things are not as we imagine but different, and to detach from the reality. Did Hannah’s character in the film attempt the same thing?

At the end she only needed a hug to chase away the suicidal thought, and at that moment she didn’t receive what she wished for. This petty and perhaps insignificant aspect might have made her not to desire anymore to remain among people. The only person that she had to love was Michael Berg, and she wanted to convey to him a final message before passing away: “Hallo!” However, the significance of this movie goes beyond what I tried to explain here, it’s worth it to be seen but you should know that good movies cannot be watched if you are in a state of normality.

The important scenes from the film engaged my way back to the students’ residence, and I wanted to intermingle them with other verses and lines that I learnt by heart before long:

“I dare do all that may become a Man.

Who dares do more is none." (Macbeth)

and

"By the power of truth, I, while living, have conquered the universe". (Faust)

Shall we conquer the Universe or the power of being human? What would it be your choice?

Dragoș-Andrei Preutescu

References

http://www.goodreads.com/work/quotes/23684
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Reader_(2008_film)
http://thereader-movie.com/site/
http://digitalcommons.liberty.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1230&context=gov_fac_pubs
http://www.scribd.com/doc/34099243/The-Question-of-German-Guilt
http://www.ibiblio.org/eldritch/ac/lapdog.html

"I do the very best I know how..."

2011-11-20T12:11:00.002+02:00

"I do the very best I know how, the very best I can, and I mean to keep doing so until the end. If the end brings me out all right, what is said against me won't amount to anything. If the end brings me out wrong, ten angels swearing I was right, would make no difference."

Abraham Lincoln

“Un singur lucru poate face un suflet complet și acel lucru este iubirea”

2011-11-18T14:50:00.004+02:00

O dimineață de vineri. Ceața înghesuia în mintea mea visul de peste noapte și gândul la ceea ce credeam că poate urma. Eram curios. Cartea o am acasă în orașul meu (la Iași), de mult pusă printre celelalte cărți, fiind conștient că nu am avut până atunci timp să o citesc, dar vroiam să fac asta. Auzisem că este o carte bună și că s-a făcut după povestea scrisă un film. Dar abia acum urma să aflu.

Am intrat în sala de curs. Eram puțin emoționat pentru că urma să văd un film despre viața în Germania după al doilea Război Mondial, exact cum se numește și seminarul pe care îl urmez la Universitatea din Konstanz (“Life in Germany since WW II”). Nu eram convins dacă este o poveste de dragoste în totalitate, sau doar refacerea unor momente istorice. Am urmărit trailerul pe net, dar nu am fost prea convins.

Vă întrebați care este filmul, nu? Filmul “The reader” pare a mai fi pus alte semne de întrebare în mintea mea, despre viață, despre adevăr (“There's no need to talk about it, because the truth of what one says lies in what one does”), despre vinovăție și cine ne acuză de asta și cel mai important, despre iubire (așa cum unul dintre personajele principale ne spune în film, “dragostea este singura cale de a scăpa…sau de a face un suflet complet”)

După ce săptămâna trecută am pregătit o prezentare despre “individual and collective guilt and (strategies of) memory” în Germania și Japonia, încercând să fac o comparație și eventual o asemănarea despre viața pe care oamenii din cele două țări au fost nevoiți să o trăiască după al doilea Război Mondial, acum urmăream un film. Eram bine informat, se pare că știam ce este justiția, adevărul, ce înseamnă să fii vinovat sau să fii victimă, ce înseamnă lipsa de iubire. Dar oare le știam cu adevărat? Nu cred. Dar vroiam să aflu? Nici asta nu știam.

Am încercat să caut un răspuns în cartea scrisă de Karl Jaspers: “The question of Germany Guilt” despre formele pe care vinovăția le poate avea și cine este îndreptățit să judece. Dar mi-a venit în minte o replică din film, sau răspunsul poate îl aveți fiecare dintre voi: “What is law? Is it what is on the books, or what is actually enacted and obeyed in a society? Or is law what must be enacted and obeyed, whether or not it is on the books, if things are to go right?”

Acum eram cuprins de povestea filmului. Scene de amor, momente reamintite, judecată, familie, renunțarea la trecut. Și totul a fost o poveste de iubire care nu dorea altceva decât să șteargă trecutul lipsit de afecțiune, dreptate, gânduri inocente. Personajul Hannah Schmitz interpretat excelent de Kate Winslet (și nu am luat în considerare toate comentariile făcute de experți după apariția filmului) nu dorea să afle adevărul, sau nu era convinsă că există, dar avea puternice trăiri pentru a fi iubită și își găsește locul în inima unui băiat mult mai tânăr decât ea (15 ani) inocent, încă elev de liceu, silitor și fără să fi testat până atunci fructul iubirii sau al vieții palpitante. Dar oare intenționat la ales pe el? Sau cu adevărat s-a îndrăgostit? Aici încă nu pot răspunde. Am încercat să aflu prin jocul imaginației despre trecutul personajului Hannah, de ce nu știa să citească și să scrie, oare cum a fost recrutată de trupele SS și cum de a avut curajul să ajute când de fapt știa că trebuie să ucidă? M-am gândit că poate a fost orfană, că s-a născut într-o Germanie ce se refăcea după primul Război Mondial și nu fost trimisă la școală, sau sau...

Singura ei scăpare era să i se citească. Cuvintele, poveștile erau singurele portițe spre dragoste, viață, frumos, adevăr, iar în personajul Michael Berg a găsit cea mai bună ieșire spre iubire, însă nu vroia să îi arate urmările memoriei care nu erau despre fericire dar “sometimes the memory of happiness cannot stay true because it ended unhappily. Because happiness is only real if it lasts forever?” Iubea pentru că suferea, dorea să iubească pentru a depăși suferințele sau pentru a iubi mai mult? și totuși răspunsul a venit tot într-una din replicile filmului: “I'm not frightened. I'm not frightened of anything. The more I suffer, the more I love. Danger will only increase my love. It will sharpen it, forgive its vice. I will be the only angel you need. You will leave life even more beautiful than you entered it. Heaven will take you back and look at you and say: Only one thing can make a soul complete and that thing is love.”

Foarte interesant mi s-a părut alegerea cărților pe care Michael le citea: “Odiseea”, „A lady with a dog” (Anton Chekhov). “The Odyssey is the story of motion both purposeful and purposeless, successful and futile. What else is the history of law?” Da, oare care este istoria corectă, dreaptă?

Acum nu știam dacă noi, cei care vizionam filmul trebuia să ne ascundem gândurile, sentimentele, și știu că făceam asta, pentru că mă uitam pe fețele celor din sală. Ce lucru greu este să îți ascunzi sentimentele, să arăți că nu este așa ci altfel, se te desprinzi de realitate. Oare așa a făcut și personajul Hannah din film?

În final ea nu avea nevoie decât de o îmbrățișare pentru a scăpa de sinucidere și tocmai atunci nu a primit ceea ce își dorea. Tocmai acest lucru mărunt și poate nesemnificativ a făcut să nu mai rămână printre oameni. Singura persoană pe care poate a fost nevoită să o iubească a fost Michael Berg și a vrut să îi transmită un ultim mesaj înainte de moarte: “Hallo!” În orice caz, filmul înseamnă mult mai mult decât ceea ce v-am povestit eu aici, cine vrea merită să îl vadă, dar să știți că filmele bune nu se văd într-o stare de normalitate.

Drumul spre cămin a fost antrenat de toate imaginile importante ale filmului și am vrut să le amestec cu alte versuri și rânduri memorate de curând:

“Îndrăznesc să fac tot ce poate deveni un Om.

Cine îndrăznește mai mult e mai prejos.” (Macbeth)

și

“Prin puterea adevărului, eu, în timpul vieții, am cucerit Universul.” (Faust)

Să cucerim Universul, sau puterea de a fi oameni. Ce alegeți?

Dragoș-Andrei Preutescu

Referințe:

http://www.goodreads.com/work/quotes/23684

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Reader_(2008_film)

http://thereader-movie.com/site/

http://digitalcommons.liberty.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1230&context=gov_fac_pubs

http://www.scribd.com/doc/34099243/The-Question-of-German-Guilt

http://www.ibiblio.org/eldritch/ac/lapdog.html

Articole care te mai pot interesa:

1. Visând cu ochii deschiși

2. ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”

3. Recompensați cu iluzii!

4. ”Călătoria lui Gruber”

Routine and Indifference

2011-11-15T22:49:00.001+02:00

To have an attitude and to take action make a difference between admitting and taking as a role model a type of behaviour that considers the attachment towards development, comprehension, and perseverance. Routine and indifference are two erroneous attitudes towards the necessities that each of us has in three different circumstances: personal, social, and family wise (or couple wise).

Whenever the personal necessities are brought into discussion one is allotted the role to understand oneself, to persevere or to find outlets for a better life, and to create a more dynamic and distinct schedule periodically. What detains one in applying all this? There are many consequences at stake, like tiredness after a long period of failing attempts, the lack of initiative, the vicious circles that block the identification of a new opportunity, and so on and so forth.

When we refer to social needs we realize that the human being is not created only to regard one’s needs. Life in a community is synonymous to cooperation, communication, tolerance, discovery, even though you live in the community where you were born. Activities to engage in can be found even there: volunteering, performances, or periodic getaways with your friends in various locations.

By means of the obstacles enjoined by routine, and fueled by ourselves, it seems that routine itself is the best “teammate”. Indifference is the source of bereft of reason, by promoting hypocrisy and triviality. And I don’t speak about indifference as a simple act of passivity, or as an act of not paying interest to anyone, but as a generator of routine in all the domains: politics, education, or sports. We often mention mentality. I tried to avoid this word as much as possible for it seemed that it failed to be comprehended and I decided to use other partition, respectively the deficiencies that build a mentality. Mentality is a process oriented towards attitude, faith, relationships, or towards our every day thoughts; and our thoughts revolve around aspects like being the richest people in the country or around continuously watching all the tittle-tattles of the “high life”, where obviously everything is limited at a certain point. This turns into a routine that one can hardly overcome. You may read about “the occult and the uncanny” but everything can be combined with a review, or with a movie description. If you resent writing, at least read, if you don’t like sport, eat healthy food, and the examples can follow.

Returning to routine and to the manner in which we generate it, all of us know about the lack of initiative present in the family or in the couple life. Well, saying I LOVE YOU to someone (which should be done in a genuinely sincere attitude) will never be understood as a repetitive way of uttering something meaningless (or at least this is how I see these things). In order to eliminate routine in a relationship you can discuss on different topics every day, this will always be thrilling and it will enhance the communicational skills but this is only a way to get rid of the bad habits of only focusing the discussions on material needs, money, pointless life or on uneducated children. In fact, we are the source of all this. Going for walks, spending romantic evenings, or listening to quality music can help us overcome these obstacles; we only have to rise on our tip toes and to jump up and down for several times (the mind will always restore its position of comfort and will take off in the pursuit of new solutions).

I haven’t written this article (now) to criticize the people who share such habits but to redress our behaviour and our attitudes towards what happens with ourselves, through ourselves and with the others. And now I specifically refer to the community and to the society levels. I even have a better example here in Germany that can provide an unfailing comparison. My colleagues from Romania and I actually noticed that we like to curse, to apostrophize, to criticize (I do this as well) but I act in consequence, and many times incomprehensibly for the others because they’re not used to this. What would it be like if we found time for “varieties” in our customariness? Imagination and denouement, these can be the structures to base our activities on. And maybe only then should we have good outcomes in politics also, in sports or in education and so on. I realized that the genuine tourism can only be made with the people, not with the travel agencies or with the ministries (more often than not they just administrate the gains meant either for the private or for the public sector).

Life is not a form of collecting everything that is not good (despite of not proving the opposite) but it is a relatively easy attempt to do something else besides the simple facts of going to work, watching a movie or sleeping 12 hours per day.

I have also written this article for the young people in my generation, who have the mission to employ a different attitude towards what happens nowadays, local, national or European wise. We must acknowledge that routine and indifference make our lives useless but, at the same time, we should understand that not everyone can become leader, manager, certified translator or professional sportsperson. Each of us is endowed with one’s own qualities and skills, with experiences that one should identify and should get them going. I have the conviction that we will have better teachers, sportspeople, and politicians in the near future but we should begin to take action from this moment itself. Every activity has its own purpose, and every person is of paramount importance for the community.

Dragoș-Andrei Preutescu

Textele vor fi traduse

2011-11-15T22:45:00.002+02:00

Pentru a oferi șansa colegilor “internaționali”, așa cum îi numesc eu pe toți cei cunoscuți din Europa și alte părți ale lumii, o parte din textele importante ale blogului meu vor fi traduse în limba engleză. Pentru asta am cerut ajutorul colegei Andreea Apetrăchioaei, studentă în anul al II-lea la Masterul de Limbă, Literatură și Civilizație Engleză, Facultatea de Litere din cadrul Universității "Al. I. Cuza", Iași. Aș fi vrut să traduc eu textele, dar nu sunt atât de bun, iar fiecare dintre noi este specializat pe un anumit domeniu (conform studiilor) și știe cel mai bine ce trebuie să facă. Este o șansă pentru Andreea să fie cunoscută ca un bun traducător, este o șansă pentru mine ca articolele să fie citite ușor și eficient de prieteni, colegi, persoane interesate să învețe limba engleză. Sper să vă facă plăcere și să vă bucurați de textele oferite pe acest blog.

Mulțumesc Andreea pentru colaborare!

Contact Andreea Apetrăchioaei

e-mail: apetrachioaeiandreea@yahoo.com

Rutină şi indiferenţă

2011-11-13T21:32:00.003+02:00

Atitudinea și acțiunea fac diferența între a recunoaște și a lua ca model un anumit tip de comportament ce are în vedere de cele mai multe ori atașamentul față de dezvoltare, înțelegere și perseverență. Rutina și indiferența sunt două atitudini greșite față de nevoile pe care le avem fiecare dintre noi în trei situații diferite: nevoile personale, nevoile societale și nevoile familiale (sau în viața de cuplu).

Când vorbim de nevoile personale, omului îi este atribuit rolul de a se înțelege, de a persevera, de a găsi portițe pentru o viață mai bună, de a construi un program mai dinamic și diferit periodic. Ce îl împiedică să se întâmple astfel? În joc sunt mai multe consecințe, cum ar fi oboseala după o lungă perioadă de încercări eșuate, lipsa de inițiativă, cercurile vicioase care îi opresc găsirea de alte oportunități etc.

Când vorbim de nevoile societale omul nu este conceput doar pentru a stărui propriile nevoi. Viața într-o comunitate înseamnă cooperare, comunicare, toleranță, descoperire, chiar dacă locuiești într-o comunitate unde te-ai născut. Chiar și acolo se găsesc întotdeauna activități la care să participi: voluntariat, spectacole, ieșiri cu prietenii periodice în locații diferite.

Printre piedicile impuse de rutină, pe care o alimentăm singuri, coechipierul cel mai bun este indiferența. Indiferența e sursa inconștienței, promovării falsității și josniciei. Și nu vorbesc despre indiferență doar ca simplu act de a nu face nimic, sau a nu te interesa de nimeni, ci vorbesc de indiferență care generează rutină la nivelul tuturor domeniilor: politică, educație, sport. Noi vorbim foarte mult de mentalitate. Am încercat pe cât posibil să evit acest cuvânt pentru că pare neînțeles de multe ori și am decis să aleg alte compartimente, cum ar fi lipsurile ce construiesc o mentalitate. Mentalitatea e un proces focusat pe atitudine, credință, relații, gândurile noastre de zi cu zi, iar noi avem în gând să fim cei mai bogați din țară, sau să urmărim fără încetare toate mondenitățile unde, evident totul se oprește la un punct. Devine o rutină pe care greu o poți depăși. Poți citi și despre “ocul și fantastic”, dar totul poate fi combinat cu o recenzie, o descriere a unui film. Dacă nu îți place să scrii, măcar citește, dacă nu îți place să faci sport, măcar mănâncă sănătos și exemplele pot continua.

Revenind la rutină și la felul în care o generăm, este bine știut lipsa de inițiativă în familie sau în cuplu. Bine, să spui TE IUBESC unei persoane (trebuie să fie într-o atitudine total sinceră) nu va fi niciodată înțeleasă ca un mod repetitiv de a spune ceva fără rost (cel puțin așa văd eu lucrurile). Ca să scapi de rutina într-o relație poți purta zilnic conversații pe anumite subiecte, întotdeauna e palpitant și dezvoltă capacități de comunicare, dar mai mult scapă de proastele obiceiuri de a vorbi numai despre nevoi, bani, viață fără rost, copii needucați. Toate astea tot noi le facem. Plimbările, serile romantice, o muzică de calitate pot depăși astfel de obstacole, trebuie doar să ne ridicăm în vârful picioarelor și să sărim de câetav ori în sus (mintea își regăsește poziția de confort și pleacă în căutarea soluțiilor).

Articolul nu l-am scris ca o critică (acum) adresa celor care împărtășesc astfel de obiceiuri, ci ca un mod de a ne corecta comportamentul și atitudinile față de ceea ce se întâmplă cu noi, cu ceilalți și prin noi. Și vorbesc mai mult la nivel de comunitate și societate. Am și un exemplu mai bun aici în Germania de unde pot face o comparație mai sigură. Chiar am discutat cu o parte din colegii din România că ne place să hulim, să apostrofăm, să criticăm (și eu fac asta), dar actionez în consecință, de multe ori de neînțeles pentru ceilalți pentru că nu sunt obișnuiți cu asta. Ce ar fi dacă în obișnuințele noastre s-ar găsi și un program pentru “diverse”? Imaginație și deznodământ, cam asta ar fi structura pe care să ne bazăm activitățile. Și atunci poate o să avem rezultate bune și în politică, și în sport și în educație și și. Am aflat că adevăratul turism se face cu oamenii, nu cu firmele de turism, ministerele (de multe ori acestea doar gestionează câștiguri destinate mediului privat sau public).

Viața nu e o formă de a colecta tot ce nu e bun (cu toate că așa pare), ci o relativă ușoară încercare de a face și altceva pe lângă simplul fapt de a merge la serviciu, de a ne uita la un film sau de a dormi 12 ore pe zi.

Am mai scris articolul și pentru tinerii din generația mea, care au ca sarcină o altă atitudine față de cele care se petrec acum, la nivel local, național, european. Trebuie să conștientizăm că rutina și indiferența ne fac de multe ori viața inutilă, dar mai trebuie să înțelegem că nu toți pot fi lideri, manageri, traducători calificați, sportivi de performanță. Fiecare este însușit cu ale sale calități și deprinderi, experiențe pe care trebuie doar să le identificăm și să le punem în mișcare. Sunt convins că o să avem profesori, sportivi, politicieni mult mai buni în viitor, dar trebuie să începem să acționăm începând din acest moment. Fiecare activitate are rostul ei și fiecare om e important pentru comunitate.

Dragos-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Omul model pentru mine

2. ”Oamenii te iartă dacă faci crime, dar nu te iartă dacă ești fericit”

3. ”Căsătoria și sănătatea ar trebui să fie gemene”

4. ”În căutarea umanismului pierdut într-o lume indiferentă”

5. Ne place să “vrem”, dar nu facem

“Speed Dating”

2011-11-04T13:01:00.001+02:00

Când ai parte de activităţi noi şi plăcute, de la care înveţi şi experimentezi e bine ca totul să fie luat ca un exemplu. Prezent la primul meu “Speed Dating” în Konstanz vă pot spune că am plecat epuizat şi plăcut surprins de tot ceea ce am aflat. “Speed Dating” este un concept apărut prin anii ’90 (cred) unde un grup mare de oameni se întâlnesc pentru a face un transfer de idei şi poveşti personale. Excepţia de aici din Germania a fost că persoanele venite la întâlnire erau din toate părţile lumii, aşadar a fost un schimb intercultural de idei foarte interesant.

Am discutat despre turism (un punct comun în mare parte), despre infrastructură, despre educaţie şi diferitele universităţi unde fiecare dintre noi studiază, dar mai ales domeniile personale de interes. Conversaţiile au fost cu atât mai interesante pentru că am vorbit în engleză, spaniolă, germană, sau cel puţin am încercat să fac asta. Am întâlnit persoane născute în România, dar care acum sunt cetăţeni germani, studenţi din El Salvador, Singapore, Noua Caledonie (despre Noua Caledonie o să aflaţi mai multe în numărul 7 al Revistei IUVENTA ce va fi lasat la începutul lunii decembrie), Noua Zeelandă, China etc. etc.

Am fost pus în situaţia să vorbesc despre Palatul Parlamentului (Casa Republicii, Casa Poporului) şi despre nebunia lui Ceauşescu de a fi mai presus decât un alt lider asiatic. Am vorbit despre locurile ce pot fi vizitate în România (nu neapărat cele foarte des promovate), am vorbit despre Iaşi aducând în prim-plan câteva aspecte istorice importante, dar timpul era limitat, iar fiecare conversaţie se oprea la un anumit punct, discuţia fiind reluată sau repetată cu următorul participant.

“Speed dating” are clar un mare avantaj, acela că fiecare e conştient de faptul că trebuie să împărtăşească experienţele şi cunoştinţele personale celorlalţi. El poate fi pus în practică şi de către oamenii dintr-o singură comunitate, nu trebuie să fie obligatoriu internaţionalizat. Mai multe informaţii despre “speed dating” pot fi găsite pe internet. Sunt multe de povestit despre această întâlnire, dar poate o să experimentăm la Iaşi, cândva în viitorul apropiat.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Cultura regulilor

2. Diversitatea culturală se experimentează

3. A great FINAL experience

4. Omul model pentru mine

Sonetele scrise de Louise Labe

2011-11-02T20:06:00.001+02:00

Au început să-mi placă Sonetele scrise de Louise Labe. Sper să vă placă şi vouă. Acum depinde ce variantă citiţi, în engleză sau în franceză.

“Lors que souef plus il me baiserait,

Et mon esprit sur ses levres fuirait,

Bien je mourrais, plus que vivante, hereuse.

Louise Labe

(When he softly kisses me further,

And my soul escapes onto his lips,

I will surely die, happier than when I lived.)”

“Căsătoria şi sănătatea ar trebui să fie gemene”

2011-10-30T19:28:00.004+02:00

Cine mai vorbeşte astăzi de căsătorie ca un motiv de credinţă şi adoptare a unei ţinute sincere, iubitoare şi elegantă a ceea ce înseamnă viaţa în doi? Da, ştiu, mulţi spun acelaşi lucru, că bărbaţilor le este frică de însurătoare. Chiar şi tatăl meu îmi zice mereu: “Însurat e un pic mai bine ca spânzurat!” O fi sau nu o fi aşa, fiecare pe barba lui. Cum iubeşte, cum respectă, cum înţelege această legătură, aşa o va duce în spinare toată viaţa. Greşesc?

Scriu despre căsătorie şi despre rolul familiei într-o societate, ca două valori pe care se pare că le evităm, de multe ori din motive bine întemeiate, dar trebuie să înţelegem ce importanţă are dedicarea vieţii, la un anumit moment unui astfel de scop. Este un scop nobil din două motive. Primul atunci când reuşeşti să găseşti persoana iubită de care vei fi sigur că o vei iubi toată viaţa. Astăzi e mai mult un joc de monopoly, dar regulamentul e altul şi totul se mizează pe: avere, vreau să am şi eu nişte copii (observăm care sunt consecinţele), aşa au zis părinţii, e timpul să fac şi eu asta etc. etc. Nu prea merge aşa. Al doilea motiv e cel al familiei, unde, cu o responsabilitate educată construieşti devotat o societate mai bună. Între iubirea a două persoane avem societatea şi familia. Poate ar trebui să începem o discuţie mai serioasă pe această temă, pentru că suntem afectaţi şi deficitari la capitolul ăsta.

Noul Cod Civil dă libertate multor idei şi comportamente pe care oamenii le pot pune în aplicare şi aici e un alt joc de care poate o să mai vorbesc. Dar afirmaţia din titlul articolului “Căsătoria şi sănătatea ar trebui să fie gemene” mi-a plăcut. Apare într-un excepţional film, unde unul dintre actori recunoaşte că a fi căsătorit e sănătate curată. Burlăcia, gândurile şi ideile total neaşezate capătă o altă nuanţă. Dar până la urmă de înseamnă burlăcia? Unii o văd ca pe singurul mod în care îşi arată, cică, bărbăţia. Nu ştiu cum e la femei, multe dintre ele afirmând că le place stilul ăsta de viaţă. Ele ce vor să mai arate?

Am mai scris acest articol pentru că am remarcat un model de familia de când sunt în Germania. Se pare, ei pun un accent excepţional pe familie şi educarea copiilor. Am observat de multe ori că sunt prezenţi împreună la diferite evenimente, cu ale lor costume tradiţionale, bunici, mai mici, mai mari, dar foarte important, timpul petrecut alături de copii. Nu prea îi văd să aibă o viaţă extravagantă, sau nimeni nu zice că nu trebuie să existe, oricine are nebunii în cap, dar totul până la o limită. Şi în viaţa de cuplu se poate socializa. Sau greşesc din nou?

Căsătoria poate fi soră geamănă cu sănătatea pentru că reduce poftele care de multe ori capătă efecte animalice şi conduc la comportamente deviante. Se văd cazuri de oameni care sunt împreună de zeci de ani şi nu se plictisesc. A, da, plictiseala, alt argument monoton din zilele noastre. Este aşa, sunt de acord, dar datorită a două probleme pe care soţii nu le văd. Rutina şi indiferenţa. Despre cele două defecte într-un viitor articol şi poate despre rolul fiecărui soţ pentru a menţine o căsătorie curată şi echilibrată.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Păcat de inima lor

2. Îmi este greu să înţeleg omul

3. ”Când poţi spune de ce iubeşti o femeie, nu o iubeşti cu adevărat”

4. Aviz teoretic

5. Dacă am trăi într-un tablou cum ar fi?

Pozele de pe blogul meu

2011-10-28T12:38:00.001+03:00

Începând de astăzi colega mea Oana Maria Roman, studentă la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” mă va ajuta să le ofer cititorilor acestui blog cele mai frumoase poze pentru articolele pe care le scriu frecvent. Fie că este vorba de iubire, cărţi, politică, sport, Oana va încerca să transmită cât mai bine prin fotografii ceea ce vreau să comunic către voi. Ştim foarte bine că o poză face “cât 1000 de cuvinte”, iar colaborarea de care menţionez are intenţia să accepte în totalitate această afirmaţie. Sper să vă bucuraţi de imaginile oferite şi de viitoarele articole ce vor fi publicate pe blog.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Diversitatea culturală se experimentează

2. Unde poate duce poezia

3. ”Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”

4. Totul despre bărbaţi

Departe de casă, dar fericit

2011-10-26T15:11:00.003+03:00

Viaţa este un joc, este o punte ce traversează o prăpastie, este iubire, înseamnă prietenie, muncă sau în orice alt mod gândim fiecare din noi viaţa. Dar când timpul trece, nu poţi decât să îi apreciezi consecvenţa de a merge până la capăt cu planul său. Când îţi sărbătoreşti ziua de naştere, sau mai ales când ajungi la o anumită vârstă care te poartă pe drumuri mai serioase în viaţă, în mintea ta apar toate imaginile frumoase, copilăriile, iubirile, prieteniile perfecte sau eşuate (cel puţin aşa mi se întâmplă mie). E puţin ciudat că nu sunt alături de cei dragi în România, dar întotdeauna pentru a merge pe un drum mai bun e nevoie şi de sacrificii. Sunt fericit pentru toate urările venite atât din partea colegilor şi prietenilor din România, cât şi din partea celor din Europa, aici în Germania. Cele mai frumoase cadouri pot veni de la persoana iubită şi de la toţi cei care te apreciază. Le mulţumesc celor care au încredere în mine şi că întotdeauna îşi aduc aminte de ziua mea de naştere. Chiar dacă unii vor spune că e mai simplu astăzi pentru că există Facebook şi alte nebunii, eu întotdeauna am apreciat sinceritatea, prietenia, atitudinea şi plăcutul gest de a face urările cuvenite cuiva drag.

Pe final vă dedic o melodie şi vă spun că întotdeauna tinereţea, frumuseţea vieţii, bucuriile, prieteniile le creştem doar cu sufletul, inima şi cu propriul nostru comportament faţă de cei de lângă noi.

Dragoş-Andrei Preutescu

In english

Far from home, but happy

Life is a game, is a bridge crossing a chasm, is love, means friendship, or how each of us think life. But as time passes, you can only appreciate his consistency to go through with his plan. When you celebrate your birthday, or especially when you reach a certain age that takes you on the road more serious in life, in your mind appear all images beautiful about childhood, loves, friendships perfect or failed (at least that's happening to me ). It is a bit strange that I am not with loved ones in Romania, but always if you want to go on a better way you need to make sacrifices. I am happy for all the wishes came from colleagues and friends from Romania and from those in Europe and the world, here in Germany. The most beautiful gifts can come from the person who loves you and from everyone who appreciates you. I thank those who trusted in me and for always remember my birthday. Even though some will say that it is easier today because there is Facebook and other fools, I always appreciated sincerity, friendship, pleasant attitude and gesture of greeting to a dear person.

In the end I dedicate you a song, and I always say that youth, beauty of life, joys, friendships grow only with the soul, heart and with our own behavior toward those around us.

Articole care te mai pot interesa:

1. Bucuriile vieţii

2. ”Fericirea este drumul”

3. Aproape de adevăr în 3 paşi

4. Omul model pentru mine

A great FINAL experience

2011-10-23T23:25:00.004+03:00

Rugby World Cup Final 2011 was a spectacular, exciting and unique game. Along with my colleagues and friends from New Zealand, France and other countries all over the world today we watched a beautiful rugby final. Excited, I entered in the match atmosphere and I admired the players fighting such as gladiators.

Before the game started, I followed the warriors famous Haka Maori dance, which I admire and love him very much. Stadium show impeccable, Auckland streets were full and the game begins.

New Zealand had a very unsuccessful start of the game and with 4 Piri Weepu's mistakes (called in his country "Maori Santa Claus"), skirmished with the French team (which seemed more organized and focused in the game) and score first. All Blacks managed to win with a penalty kick executed by Stephen Donald (one of the most criticized players by journalists).

The final score was 8-7 for the New Zealand and All Blacks players win for the second time in a final with France, after the one in 1987.

During the match I found about Hayley Westenra a singer from the Maori’s country. The rhythm and lyrics of the song "Now Is the Hour", images of players of both teams showed how much they fought and defeated emotions brings joy to their fans. Only in the movie "Gladiator" I saw the actors with signs on the face and body only that here everything was true for the players.

This experience complements one of discussions with a colleague from Germany about what the sport means in human history and how fascinating is the world champions, the victories and defeats, the finals and those who support the teams. When you love sports, you understand every signs of representation and really feel what is in the hearts of those who fight for victory and respect.

And as they say in our world of sports “Cinste învingătorilor, onoare învinşilor” (I do not know how it can be translated into English), I'm glad I saw this final.

More information and photos here: http://www.rugbyworldcup.com

În română

Finala Campionatului Mondial de Rugby 2011 a fost una spectaculoasă, emoţionantă şi unică. Alături de colegi şi prieteni din Noua Zeelandă, Franţa şi din alte părţi ale lumii am urmărit astăzi o frumoasă finală de rugby. Emoţionat, am pătruns în atmosfera meciului şi am admirat luptele ca de gladiatori ale jucătorilor celor două echipe.

Înainte de startul partidei, am urmărit celebrul dans Haka al războinicilor Maori, pe care eu îl admir şi îl iubesc foarte mult. Stadionul arăta impecabil, străzile din Auckland erau pline, iar partida începe.

Noua Zeelandă nu a avut un start foarte bun al jocului şi cu 4 mari greşeli ale lui Piri Weepu (numit în ţara sa “Maori Santa Claus”), au ţinut piept echipei franceze (care a părut mai organizată şi concentrată la joc) şi au înscris primii. All Blacks au reuşit să învingă cu o lovitură de pedeapsă executată de Stephen Donald (unul dintre jucătorii criticaţi de jurnalişti).

Scorul final a fost 8-7 pentru Noua Zeelandă, iar jucătorii All Blacks câştigă a doua oară într-o finală cu Franţa, după cea din 1987.

Cu ocazia acestui meci am aflat şi de Hayley Westenra, o binecunoscută cântăreaţă din ţara maorilor. Pe ritmul şi versurile melodiei “Now is the hour”, imaginile cu jucătorii celor două echipe arătau cât de mult au luptat şi au învins emoţiile pentru a le aduce bucurii suporterilor proprii. Doar în filmul “Gladiatorul” am văzut actorii plini de semne pe faţă şi restul corpului, numai că aici totul era adevărat.

Experienţa aceasta vine în completarea unei discuţii avută cu una dintre colegele din Germania despre ce reprezintă sportul în istoria umanităţii şi cât de fascinantă este lumea campionilor, a victoriilor şi înfrângerilor, a finalelor şi a celor care îşi susţin echipele. Când iubeşti sportul îi înţelegi orice semn de reprezentare şi simţi cu adevărat ce se află în inimile celor care luptă pentru victorie şi respect.

Şi după cum se spune, în lumea noastră a sportivilor “Cinste învingătorilor, onoare învinşilor”, mă bucur că am văzut această finală.

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. ”Construirea unui brand în sport”

2. Sport şi minte sănătoasă

3. Japonia campioană, iar spada românească primeşte aur

4. Concluzii de fineţe ale Campionatului Mondial

“Spune-mi, cine eşti?” – Normalitate şi profunzime

2011-10-19T08:49:00.002+03:00

Recenzie roman “În căutarea unei voci din depărtare” de Taichi Yamada

Viaţa petrecută în etape reci şi etape calde, aşa cum le văd personal, dezvoltă în om două stări complementare şi necesare: normalitatea şi profunzimea.

Normalitatea are menirea de a linişti sufletul, de a căuta iubirea, iar profunzimea e lupta continuă cu propria conştiinţă, cu cei din jurul tău, cu emoţii şi sentimente de nerecunoscut. Totul pare o voce din depărtare care nu se vrea prinsă şi înfrântă, ci capabilă de a oferi noi senzaţii împreunate cu amintiri. Profunzimea apare într-un joc unde participarea noastră este directă şi afectată de întâmplările petrecute, de eşecuri sau succese, de nervozităţi care trebuie stăpânite sau înţelese.

Taichi Yamada, un foarte cunoscut scriitor japonez (vezi aici biografia sa www.yamadataichi.com) reuşeşte prin lucrările sale să recunoască şi să împărtăşească stări şi evenimente din vieţile oamenilor, care de multe ori seamănă cu nişte hazarduri, puse în acţiune de cele mai ascunse, subtile gândiri sau minţi, voci nerecunoscute, dar personale, conştiinţe neîmpăcate, revoltate şi sindroame specifice calculelor greşite din judecăţile şi mentalităţile noastre.

Tocmai asta se întâmplă şi cu personajul principal, Tsuneo, din romanul “În căutarea unei voci din depărtare” de Taichi Yamada. Prins într-un moment de emoţie în preajma căsătoriei şi a trecutului său, un “val puternic” îl cuprinde şi i se pune întrebarea: “Cine eşti?” De multe ori genul acesta de întrebare o provocăm noi singuri, când ne aflăm în impas, când nu ştim pe ce drum să mergem, însă la personajul nostru totul este mai puternic şi mai spiritual, fapt ce dovedeşte o mai mare pătrundere în suflet. Un suflet pierdut, care nici măcar nu reuşeşte să îşi pună întrebarea “Cine sunt?”, astfel el primeşte printr-o formă metafizică un semnal de la o femeie.

Are loc o confruntare cu propriile sentimente (de vinovăţie). Fie că era vorba de o vrajă făcută de un tânăr imigrant (lucra pentru Oficiul de Imigrări, fiind pus în situaţii dificile, la rândul lui fiind în trecut imigrant în SUA), de festa unui spirit pribeag, sau de propria slăbiciune, personal, Tsuneo Kasama parcă ar vrea să le experimenteze şi să afle mai mult.

Se ajunge la situaţia în care realitatea nu era recunoscută de Tsuneo. El vede totul ca pe o iluzie, ca pe ceva ce trebuie făcut, nu înţeles sau simţit.

“- De ce ai renunţat la speranţa că realitatea ar putea fi şi altfel decât plicticoasă?

Nu renunţase la speranţă. Însă adevărul era că realităţii îi lipsea orice urmă de farmec şi acest lucru nu putea fi schimbat. Asta era singura realitate cu care era confruntat, de aceea nu avea ce-i face.” (pag. 115)

Personajul vede în realitate un drum foarte dur pe care nu îl poate stăpâni şi atunci se pune în slujba vocii, a unei femei, care vrea să fie misterioasă şi cuceritoare. Astfel tipul femeii misterioase, sau cel puţin care pare să fie aşa, capătă vocea din depărtare, o voce care duce la conversaţii şi mărturisiri, o spovedanie ce greu poate fi descoperită. Încă de la început, vocea feminină îi recomandă un fel de întoarcere către ea, pentru a fi ascultată. El este ajutat şi de versurile unui celebru poet de Haik-uri din perioada Edo, Matsuo Basho:

“Întoarce-te către mine,

Şi eu sunt singur.

Sfârşit de toamnă.”

Această întoarcere este o formă de regăsire şi de înţelegere a propriilor greşeli, de iniţiere, dacă îi putem spune aşa, a vinovăţiei puse în faţă, a unui adevăr negăsit, pierdut în zările gândirii tulburi. Personajul trebuie să treacă singur prin asta, vocea fiind doar un medicament, provocat tot de el pentru a depăşi momentul.

“Există o lume pe care tu nu o poţi vedea”

Conştientizează că este pătruns de sentimente profunde, chiar spune că sunt ale altcuiva (rătăcite), dar de fapt el nu vrea să înţeleagă că acele sentimente trebuie să fie împărtăşite şi dăruite cuiva. “Sentimentele femeii aceleia sunt adânci şi de nepătruns pentru mine... Mă traversează, pur şi simplu, lăsând în urma lor doar sentimentele mele superficiale şi de doi bani.” (pag. 207)

Îşi recunoaşte slăbiciunile şi defectele, fiind un mărturisitor în fata propriei judecăţi. Este convins că vocea vine dintr-o lume pe care puţini o pot vedea, înţelege sau auzi.

Finalul este unul surprinzător şi pentru mine. Chiar dacă am încercat să intru în profunzime în detaliile romanului, tot nu am reuşit să găsesc şi să identific finalul care trebuia să urmeze. Chiar şi personajul este surprins, încă odată fiind martor la o altă lume, condusă de o voce, care îl aduce lângă o persoană de care va fi mereu încercat şi marcat, sau mai bine spus, prin acea persoană se va înţelege pe el, va înţelege rostul vocii din depărtare. Păstrez surpriza finalului şi vă las pe voi să o descoperiţi.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Despre confesiunile secrete ale lui Mishima

2. ”Dragostea are înălţimea pigmeilor”

3. ”Inamici publici”?!

4. Sentimente pe valurile mării

Revista IUVENTA nr. 6, Octombrie 2011

2011-10-16T11:19:00.004+03:00

Open publication - Free publishing - More iuventa nr 6

Revista IUVENTA nr. 5
Revista IUVENTA nr. 4
Revista IUVENTA nr. 3

Micile greşeli şi micii şantajişti

2011-10-12T18:42:00.002+03:00

Într-o tulburare a nervozităţilor unora dintre noi, există o parte pe care nu o vedem, care are o importanţă mare, inocent de mare. Este acea latură a micului şantaj, sau a unei minuscule victimizări, despre care am mai vorbit în alte articole. Unde se produce amestecul ăsta virusat? De multe ori în neputinţă, în nevoia de a găsi părtaşi (fraţi de sinucidere) la problema pentru care acea persoană s-a bătut cu pumnul în piept că o poate rezolva şi până la urmă eşuează. Sunt diferite cazuri, de la un domeniu la altul.

De multe ori am avut parte de personaje mai sus amintite. Să vii cu un argument, să îţi expui punctul de vedere, să fii vizionar este calea nomală, dar dacă este cea care justifică acţiunea ta. Cel care ştie că a greşit se retrage şi caută micul şantaj, în genul: “Te crezi geniu, dar ştii că ai scris FILOSOFIE cu Z nu cu S?” Totul este posibil. Întotdeauna le dau dreptate. Şi aşa suferă, de ce să îi mai contrazic pentru un S, sau Z. Sau: “Nu ai pus virgulă!”, “Nu se scrie cu â, se scrie cu î!” etc. etc. De multe ori dacă nu sunt sigur de un cuvânt îl caut în DEX, dar sunt foarte convins că FILOSOFIE am încercat de fiecare dată să fie scris cu S, cu toate că în multe cărţi de la edituri cunoscute cuvântul e scris cu Z.

A greşi este omeneşte. A învăţa din greşeli este un drum greu, pentru că trebuie să îţi accepţi lipsurile şi să le corectezi. De multe ori micile greşeli sunt inconştiente. Dar ce se întâmplă când vrei să fii lider, conducător, om care îşi stoarce mica imaginaţie şi iese o picătură de NIMIC. Da, aşa este, când nu ţi-a ieşit găseşti micul şantaj, sau o faci pe victima moralistă.

O să ajungem o ţară de mici şantajişti, unde în loc să acţionăm şi să avem rezultate, să construim, să oferim alternative, ne îmbibăm cu strategii care să caute vinovaţi (fără vină), amestecăm discuţiile şi problemele cu ardei iute, ca să ni se înroşească buzele mai tare decât trebuie.

Pentru “suporterii” care îmi verifică greşelile de ortografie şi gramatică îi anunţ că pe blog există, în articolele personale din reviste foarte puţine sunt, dar în perspectivă nici măcar o greşeală nu va fi. Accept sfaturi şi atenţionări de la oamenii cu bună credinţă, pentru că întotdeauna avem nevoie de ele.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Ne place să “vrem”, dar nu facem

2. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă câştigi în faţa oricărui adevăr

3. “Omul frumos”

4. Marile prietenii ajută şi alte destiner

“Dragostea are înălţimea pigmeilor”

2011-10-10T08:30:00.001+03:00

“Astăzi dragostea are înălţimea pigmeilor. Dragostea a devenit insignifiantă, iar iubirea nedeclarată este rară. Dragostea îşi pierde menirea. Îndrăgostiţii îşi pierd curajul de a depăşi obstacole şi pasiunea revoluţionară de a schimba morala socială. Iubirea îşi pierde înţelesul abstract. În termeni concreţi, iubitul îşi pierde bucuria câştigării dragostei sale şi tristeţea nereuşitei în a o câştiga, pierde larga deschidere a emoţiei umane şi puterea de a idealiza obiectul afecţiunii sale. Drept urmare, obiectul însuşi este de asemenea infinit redus la înălţime. Dragostea este relativă şi dacă statura iubitei este redusă şi statura iubitului este în consecinţă micşorată.”

(Yukio Mishima- “Calea samuraiului astăzi”)

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. ”Când poţi spune de ce iubeşti o femeie, nu o iubeşti cu adevărat”

2. Tragedia provocată de iubirea dezlănţuită

3. Aproape de adevăr în 3 paşi

4. ”Te iubesc! Te iubesc!”

5. Ce este femeia!

În curând

2011-10-08T10:07:00.002+03:00

Urmează să lansăm săptămâna viitoare numărul 6 al Revistei IUVENTA. Veţi regăsi, aşa cum sunteţi obişnuiţi recenzii, poezii, eseuri. Printre subiecte: despre importanţa educaţiei; Alina Ionescu ne vorbeşte despre profesia de avocat; am vorbit despre lupta vieţii după un text de George Coşbuc şi multe alte articole frumoase ce au menirea să vă stârnească interesul pentru cultură şi imaginaţie.

Dar cel mai important este că lansăm şi site-ul revistei, unde pe viitor o să avem săptămânal articole scrise de membrii echipei Iuventa.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Revista “Tracitas atque Latinitas”

2. Cultura regulilor

3. Revista IUVENTA- numărul 5

Cursuri de japoneză

2011-10-08T10:04:00.003+03:00

Asociaţia Româno-japoneză “Himawari” se pregăteşte să îşi deschidă uşile celor care vor să înveţe limba japoneză. Începând cu acestă lună cursurile de începători îi aşteaptă pe toţi cei care vor să înveţe această limbă plină de mister, etichetă şi cultură impecabilă niponă.

Cu acestă ocazie sunteţi invitaţi să vă înscrieţi la cursurile de limbă şi cultură după un orar bine stabilit şi grupe pentru adulţi şi copii.

Mai multe detalii pe site-ul www.himawari.ro

Cultura regulilor

2011-10-05T18:24:00.003+03:00

Cum ar fi, dacă ar fi, un loc unde oamenii, oamenii pe bicicletă, masinile ar avea fiecare locul lor de mers, de pedalat, de condus? Cum ar fi dacă pietonilot li s-ar acorda prioritate de către maşini? Cum ar fi să nu vezi poliţişti pe stradă, să fii tot timpul servit cu zâmbetul pe buze? Ar fi bine, nu-i aşa? Ei, dragi prieteni, asta se numeşte CIVILIZAŢIE! Cine o cunoaşte, cine o vede şi simte, cine vrea să o înveţe, va fi fericit.

Experienţa la o Universitate din Germania a început acum 3 zile şi pot să spun că e mediul care mă prinde şi mi se potriveşte. Sunt un adept al disciplinei şi al respectării regulilor, aşa că nimic nu mă oboseşte să nu fac faţă la atitudinea celor de lângă mine. Mi se spunea că germanii sunt egoişti, naţionalişti, severi. Cu siguranţă sunt, dar mie îmi plac. Poate nu am văzut decât două oraşe mari şi altele mai mici până acum, dar atitudinea a fost aceeaşi. Aştept să mai vizitez locurile de pe aici şi apoi să dau un verditc final, dar până acum combinaţia fermecătoare între muncă, severitate şi zâmbete, limba naţională, pe care o vorbesc şi de puţine ori ţi se adresează în engleză, asta doar dacă ceri să fie aşa este mai mult decât seducătoare.

Revenind la cultura regulilor, uite că aici totul chiar este aşa. Am încercat să fac o comparaţie între germani şi japonezi. Despre japonezi doar am citit (revin cu articol pe blog pentru că am terminat o carte despre experienţa unui jurnalist în Japonia), dar în Germania am simţit şi pot spune că la capitolul respectat reguli sunt pe primul loc.

Citisem în “Tratatul de comunicare şi negociere în afaceri” a domnului profesor Ştefan Prutianu de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” despre “LEX LOCI”, în traducere “Legea locului”, care ar fi trebuit să fie punctul de plecare al multiculturalităţii despre care se tot vorbeşte, pentru că astfel se respectă şi se justifică “unitatea în diversitate”. Bine, acum dacă stau să mă gândesc mai bine, nu îi poţi cere unui german să vină în România şi să fie un anemic al civilizaţiei, aşa cum suntem noi. Nu o să mai vorbesc despre părţile rele ale românilor, dar dacă am vrea să învăţăm şi noi ceva, tare bine ar fi.

Orice minune este făurită din suflet. Orice civilizaţie creşte pe zi ce trece. Orice este frumos nu are cum să nu te atragă şi tu la rândul tău să faci acelaşi lucru şi să înveţi. Cât despre orăşelul unde locuiesc eu vă pot da doar detalii (restul vi le imaginaţi sau le amestecaţi între ele): mult verde, pescăruşi, lebede, vaporaşe, răţuşte, munţi, biciclete, biblioteci mari şi oameni cu bun-simţ.

Dragoş-Andrei Preutescu

Alte articole care te mai pot interesa:

1. Diversitatea culturală se experimentează

2. Suntem sălbatici!?

3. Omul model pentru mine

4. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă câştigi în faţa oricărui adevăr

Omul model pentru mine

2011-09-29T19:00:00.002+03:00

Nu ştiu dacă întotdeauna trebuie să fii celebru, sau să fi avut mari realizări în viaţă ca să devii un model, dar eu ştiu sigur care oamenii sunt pe primul loc în lista mea pentru a fi consideraţi exemple de viaţă. Sunt oamenii simpli, care reuşesc să dobândească educaţie, maturitate, omenie prin felul lor natural de a fi şi de a înţelege lumea din jurul lor. Am întâlnit astfel de persoane, le stimez şi le apreciez. De fiecare dată inima îmi tresare cînd le aud poveştile (iar ei nu ştiu asta). S-a întâmplat recent, când am reîntâlnit un fost coleg de la Crucea Roşie. Un băiat care a crescut într-un centru de plasament. Are o mare pasiune pentru muzică şi îi place să cânte la chitară. Cu toate că la prima vedere totul pare simplu, nu este. Când m-am întâlnit cu el mi-a spus că lucrează la nişte bătrâni, are grijă de ei şi în timpul liber mai este invitat să cânte pentru diferite ONG-uri sau prieteni. Mi-a spus un lucru excepţional, pe care eu de mult l-am reţinut, dar mai am nevoie din când în când de o reîmprospătare a memoriei: “Eu nu vreau să mă îmbogăţesc, ci doar vreau, în timp să am şi eu o casă a mea, să pot să mă gospodăresc singur şi să am ce e al meu pus la locul potrivit”. Ce frumos sună! Ce este bogăţia? Ce este celebritatea?

Ce este viaţa când lipseşte omenia din noi?

Nimic şi absolut nimic. Am văzut oameni bogaţi, cu bani în conturi, nefericiţi, cu familiile destrămate. Pentru mine omul model în viaţă este omul care ştie să fie umil, elegant, educat, matur, muncitor şi alte calităţi oferite de experienţele vieţii. De curând am remarcat începutul unui film (recunosc, nu am avut răbdare să îl văd până la final – “The tree of life”), unde ni se spunea că viaţa are două căi: o cale a suferinţei şi o alta a naturii – “Prin suferinţă nu cauţi plăcerile vieţii. Accepţi să fii neglijat, respins, uitat. Accepţi loviturile şi jignirile. Prin natură nu cauţi altceva decât desfătarea. Îi convingi şi pe ceilalţi să îţi facă pe plac. Îţi place să îi conduci. Să faci doar ce vrei. Găseşti motive să fii nefericit, chiar dacă întreaga lume e fericită, iar iubirea le zâmbeşte tuturor. Însă toţi cei care merg pe calea suferinţei îşi vor găsi fericirea” De ce este aşa? Şi la urma urmei depinde de fiecare ce alege, dar tot vei pune întrebarea “DE CE?”.

Bine, să gândeşti a fi normal astăzi, declarându-te adept al altor valori şi principii (cele care sunt eterne) pare o nebunie pentru alţii, încât vine celebra dilemă a lui Einstein: “E o întrebare care uneori mă pune în încurcătură: eu sunt nebun sau ceilalţi?”

La şcoala generală, la fel, am avut o colegă ce şi-a petrecut primii ani ai copilăriei într-un centru de plasament, însă am apreciat-o că era atât de pasionată de fotbal (unii băieţi erau minciună pe lângă ea), iar eu nu ţin minte să fi fost demoralizată vreodată de viaţa ei, cel puţin când a ajuns la facultate. De fiecare dată când o întâlnesc ea munceşte. Fie vinde ziare, fie distribuie pliante, dar niciodată nu mi-a părut amărâtă de viaţa ei. Şi să nu îmi spuneţi că ei nu ştiu să lupte cu viaţa! Ştiu să facă asta mai bine ca oricine. Şi la drept vorbind, ei fac ceea ce le place, cântă, joacă fotbal şi nu îşi doresc toate comorile şi iluziile din falsa lume antipatică pe care de multe ori o vedem. Vă asigur că în aceste condiţii poţi ajunge un om respectat, elegant, cu o casă a ta şi o familie frumoasă.

Am scris prin 2009, un articol care reflectă sau completează ceea ce am scris aici: "Alţii se luptă cu viaţa, greutăţile şi multe dureri, iar noi ne batem cu orgolii şi fandoseli”. Merită citit!

Şi în final, aşa cum ni se spune într-o melodie cântată de Cristian Pomohaci: “A fi OM e lucru mare!”

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Provincie şi centru

2011-09-28T15:45:00.002+03:00

Muzeul Literaturii Române Iaşi a deschis astăzi sesiunea de comunicări din cadrul ediţiei a IV-a a Simpozionului Internaţional “Istorie, Cultură şi Patrimoniu” care va dura două zile. Împărţită pe mai multe secţiuni: “Cultură şi civilizaţie românească în context european”, “Istoria cărţii”, “Mihail Kogălniceanu în cultura română. 120 de ani de la moartea lui Mihail Kogălniceanu”, “Pedagogie muzeală/Relaţii cu publicul”, printre invitaţii de onoare s-a numărat şi ieşeanul Mihai-Răzvan Ungureanu, fost Ministru de Externe şi diplomat al României, care a avut o intervenţie foarte bună despre statutul oraşelor din provincie şi capitala ţării, dar mai mult a vorbit despre Uniunea Europeană şi rolul pe care provinciile ar trebui să le deţină în viitor, într-o construcţie europeană de jos în sus, nu cum a fost până acum, într-un mod centralizat (de sus în jos). Despre subiectul provinciei şi al centrului sper să revin cu un articol separat.

Doar intervenţia primarului Gheorghe Nichita a fost la un nivel scăzut de prudenţă faţă de propriile laude (care nu aveau susţinere faptică) şi modul în care începe să îşi facă o nouă campanie electorală. Nu spun că Mihai-Răzvan Ungureanu nu a abordat şi problematici politice, dar a vorbit într-un mod mai pragmatic şi mai europenizat, unde a inclus şi povestea oraşului Iaşi.

A fost şi un moment când unul dintre invitaţi a leşinat, având probabil o cădere de calciu, pauza de câteva minute fragmentând intervenţiile oaspeţilor, dar replica venită din partea ieşeanului Mihai-Răzvan Ungureanu a fost subtilă şi trebuie să recunosc comică: “Nu pot să cred că realizările domnului primar pot cauza atâtea emoţii!”.

În următoarea parte a programului, am asistat la trei sesiuni de prezentare a unor eseuri despre Mihail Kogălniceanu prezentate de Carmen-Lucia Marinescu din cadrul Muzeul Ceasului “Nicolae Simache” din Ploieşti (“Mihail Kogălniceanu în cultura română”), Liviu Brătescu de la Institutul de Istorie “A.D.Xenopol” din Iaşi ("Mihail Kogălniceanu. Reprezentări ale memoriei colective - 1891-1947") şi Claudia Ciobanu de la Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” din Iaşi (“Virtuozităţi epice în proza lui Mihail Kogălniceanu”). Chiar dacă au mai fost şi alte prezentări interesante, lipsa de timp nu mi-a permis să asist mai mult la prelegeri.

În cadrul evenimentului a fost lansat şi nr. 5/2011 al revistei Dacia Literară unde am identificat şi citit câteva articole reuşite cum ar fi: “Geniul poporului şi identitatea naţională” de Alexandru Zub, un interviu cu Maria Carpov despre oraşul Iaşi şi viaţa didactică şi “Stafia Europei” de Al. Husar.

Nu mi-a plăcut faptul că au fost puţini tineri la eveniment şi nu prea mulţi oameni de cultură din Iaşi, în fiecare sală fiind maxim 8 persoane, dintre care 4-5 aveau de prezentat o temă. Poate asta se întâmplă şi datorită unui fapt real şi vă las să constataţi asta printr-o remarcă făcută de Dan Jumară, moderatorul evenimentului, unde, în urma prezentării Anuarului Muzeului Literaturii Române din Iaşi spune: “Câte un exemplar se va distribui gratis celor iniţiaţi şi specialişti în domeniu”. Atunci vine cu o parte din critici: atunci cum să adere şi alţii la cultură? Eu ştiam că ideile, cunoaşterea trebuie împărtăşită, nu împărţită, după mofturi şi elogii. O societate sănătoasă şi educată accede la acest mecanism al culturii, nu este împiedicată prin atribuire şi posedare. Sper ca pe viitor, oamenii de cultură luminaţi şi cu părul alb în cap să trezească şi interesul publicului larg, pentru că este dorit să vadă şi să înveţe.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. ”În căutarea umanismului pierdut într-o lume indiferentă”

2. Oraşul cu istorie şi suflet

3. Construirea normalităţii în România

4. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă câştigi în faţa oricărui adevăr

Mişcarea pentru Bunul Simţ

2011-09-27T07:57:00.003+03:00

Vă recomand să citiţi despre un proiect lansat de curând pe blogul http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com/. Proiectul a fost conceput în ideea de a crea un spaţiu de schimb informaţional liber, dedicat în special cadrelor didactice, de la toate nivelurile şi constă în crearea unui site organizat ca o platformă de studiu/bază de date, destinată documentării, schimbului de experienţă, informării şi dezbaterilor on-line.

“Un popor este ca o apă curgătoare: cineva care stă pe margine poate să-i admire scurgerea liniştită pe valea istoriei, adunând de la izvoare şi până la vărsare, substanţe dătătoare de viaţă; poate să-i admire limpezimea, să-i vadă dedesubturile, să-şi alunge setea cu apa-i curată şi să-şi astâmpere foamea cu vieţuitoarele ce freamătă înlăuntrul ei.

Dar dacă apa e învolburată şi tulbure, râul nu mai are farmec: nimeni nu admiră o apă murdară, nimeni nu are curaj să o bea, nimeni nu intră să se îmbăieze de frică să nu fie tras la fund de cine ştie ce, nimeni nu pescuieşte într-un râu poluat, iar pe marginile lui nu cresc decât bălării.

În acest caz, responsabilii cu calitatea apei trebuie să ia măsuri. E greu şi foarte costisitor să cureţi o apă deja contaminată şi atunci cea mai utilă soluţie este să porneşti în sus, pe firul apei, către izvoare, pentru a descoperi cauza contaminării şi a proceda urgent la eliminarea acesteia, pentru că este mult mai uşor să previi decât să vindeci.

De regulă mai toate apele sunt curate la izvoare şi curg aşa până la un moment dat când încep să cadă gunoaie într-însa, în mod accidental sau voit şi dacă nimeni nu se sesizează, apa continuă să acumuleze mizerii şi gunoaie, până devine o apă moartă.”

S-a dublat producţia de gunoi!

2011-09-26T18:32:00.004+03:00

O mulţime de proiecte ecologice, de salubrizare au loc în ţară. Ultimul, de mare amploare, a fost Let’s Do It, Romania! unde se pare că a fost strânsă o cantitate mult mai mare de gunoi faţă de ediţia din 2010. Păi ce facem? Ecologizăm şi după vin alţii şi fac mai multă mizerie? Ajungem de fiecare dată de unde am plecat, chiar mai înapoi. Eu nu mai cred în proiectele ecologice, atunci când se adună sute, mii de voluntari pentru a curăţa zone pline de deşeuri. Astfel de proiecte trebui să aibă un impact, să conecteze populaţia la un grad mai ridicat de educaţie ecologică, nu să facem curăţenie în toată ţara într-o singură zi, iar mai apoi 364 de zile ceilalţi să facă mizerie. Nu e rentabil. Pe ideea “vai, câţi voluntari au fost implicaţi în proiect!”, eu zic să se meargă pe cealaltă variantă: “vai, câtă mizerie au făcut românii şi anul ăsta!” În ritmul ăsta ne obosim degeaba.

Eu merg pe opţiunea unor hotărâri de Guvern, Consiliu Local. Dacă românul chiar nu se poate stăpâni să nu facă mizerie trebuie sancţionat, cu amenzi, cu zile de lucru în folosul comunităţii, până vor învăţa. Şi eu am participat la proiecte, la activităţi, dar chiar nu mai are nicio logică să fac curăţenie şi altul să spună: “Lasă că oricum vin alţii si fac curat.” Nu e corect. Ori e civilizaţie, ne respectăm reciproc, ori suntem ca într-o junglă.

Am să vă dau câteva exemple. Pe Bulevardul Ştefan cel Mare, unul dintre cele mai circulate în weekend, sticle, hârtii pe jos, încât m-am întrebat: “Ce doamne iartă-mă, nici când vezi curăţenie, un loc civilizat, nu eşti în stare să arunci o sticlă la coşul de gunoi care nu e mai departe de 2 m de tine?” Eu mai ridic gunoaiele când merg pe stradă, mi se pare crud să existe un pet pe un gazon verde (mai ales când ştiu că mai vin turişti, prieteni din alte oraşe). În parcul Copou la fel. Eu am văzut cu ochii mei, cum un “plimbăreţ”, care a ieşit la aer curat, aruncă un ambalaj FIX lângă recipientul pentru gunoi. Ce să mai cred.

La munte, vin turişti, îşi campează corturile, fac grătare, dar gunoiul nu îl strâng. Păi la un moment dat nu tot ei vor veni să petreacă timpul liber la pădure? Atunci lăsăm gunoiul acolo şi când va veni, poate se va simţi vinovat, îşi va aminti de lipsa de bun-simţ. Voi ce opţiuni aveţi pentru populaţie în ceea ce priveşte educaţia ecologică?

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. Suntem sălbatici?

2. Din categoria “Totul despre români”

3. Îmi este greu să înţeleg omul

4. Indiferenţa ne face să suferim

Vine! Vine!

2011-09-24T20:47:00.002+03:00

Nu ştiu dacă aţi auzit, dar vine Apocalipsa (din nou). Pe undeva pe luni seară, aşa s-a anunţat la ştiri. Aşadar, dragi “prieteni şi tovarăşi”, vă mulţumesc că îmi sunteţi alături pe Facebook, Twitter, etc. Le mulţumesc celor care îmi citesc blogul, însă nu pot să mă abţin să nu vă întreb, se mai pregăteşte şi altcineva pentru asta? Sau măcar ştiţi de ce vine sfârşitul? Vă anunţ că eu ştiu câte ceva: Putin va candida la preşedinţia Rusiei (din nou), Ion Cristoiu a făcut nişte declaraţii şoc despre câteva amănunte “picante”, SUA nu se mai înţelege cu China, Palestina a depus cererea de aderare la ONU, Turcia şi-a scos flota pe mare, Victor Ponta (şi tătucul Iliescu) sunt cei mai monarhişti din câte am văzut, Andreea Marin e în conflict direct cu Mihaela Rădulescu (este mai importantă ştirea asta decât criza euro şi instabilitatea UE), arbitrii din România iarăşi au fost prinşi cu mâţa în sac (că parcă se putea altfel în cel mai “curat” fotbal din lume), nimic nu mai este ce a fost, sau ce va fi, dar ce este interesant, că România vrea să exploateze aurul de la Roşia Montană (eu sugerez să fie lăsat acolo, nici pentru noi, nici pentru alţii, eu sunt mulţumit dacă ştiu că trăiesc pe un pământ având în subsolurile sale cel mai mult aur). Voi mai ştiţi şi alte motive?

Ar trebui să citim (sau să vizionăm) “Apocalipsa după Cioran”, sau să ne uităm la un film – “The tree of life” (Pomul vieţii) – cine are răbdare să se uite e cel mai tare, o să vedeţi că în acelaşi fel se învârt, se colorează şi exagerează neuronii noştri de multe ori, Apocalipsa fiind doar o pasiune pentru unii, sau de ce nu să-i ascultăm din nou pe cei de la Genius (pare a aduce ceva în stilul geniilor). Până la urmă care este “Apocalipsa timpului nostru”?

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Ce cărţi am citit vara asta!

2. O revoluţie a feţelor

3. Construirea normalităţii în România

4. Aproape de adevăr în 3 paşi

Corector Revista IUVENTA!

2011-09-24T17:23:00.000+03:00

Revista IUVENTA caută CORECTOR articole! Eşti pregătit?

Pentru că începe o nouă etapă importantă în evoluţia activităţii iuventiste, dorim să dezvoltăm în continuare o echipă profesionistă şi dornică să promoveze cultura şi idealurile tinerilor, prin excelenţă, consecvenţă, continuitate şi multă perseverenţă. De aceea facem un apel către cititorii şi susţinătorii noştri care doresc să se alăture echipei IUVENTA.

Căutăm o persoană care să corecteze articolele, să le dea fineţe, să le ofere caracterul corect din punct de vedere gramatical şi ortografic. Cine este interesat să-şi facă cunoscute cunoştinţele literare şi doreşte să contribuie la evoluţia revistei alături de alţi tineri dinamici, activi, implicaţi, este rugat să trimită CV-ul şi o scrisoare de motivaţie pe adresa dragos.preutescu@revistaiuventa.ro cu titlul “Corector IUVENTA” până la data de 15 octombrie.

Succes!

Politeţea în discursul politic

2011-09-23T12:06:00.003+03:00

Am fost zilele trecute la o susţinere publică a unei teze de doctorat cu tema “Principiul politeţii – factor de eficienţă discursivă în discursul politic românesc” şi drept să vă spun am plecat pe deplin mulţumit de la prezentare. Autorul tezei de doctorat, Pintilii Marius Claudiu, face o cercetare a dezbaterilor publice televizate, unde încearcă să diferenţieze factorii de politeţe şi impoliteţe şi propune un sistem alternativ de analiză a discursurilor politice şi a celor electorale (foarte diferite cele două în esenţă).

Dacă discursuri electorale vedem zi de zi, iată că discursurile politice foarte rar îşi fac apariţia, datorită împrăştierii valorilor ideologice, doctrinare, sau de ce nu, neînţelegerea programelor politice de partid şi personale. Exemple în acest sens avem foarte multe, ultimul este dat de PC (Partidul Conservator).

Dacă e să analizăm relaţiile politician-politician sau moderator-politician este uşor să observăm eşecul în folosirea metodelor argumentative, şi găsirea unor exprimări generalizate, ambigue, împăturite cu ironii (dacă ar fi umor ar mai fi ceva), prepoziţii, înclinând balanţa pentru un discurs politic (aşa cum trebuie să fie el) care manifestă o artă a dezacordului calificat de gândire critică şi persuasiune, de autovalorizare. Ce să mai vorbim de comportamentul moderatorilor din cadrul dezbaterilor, care ies din sfera politeţii. Se pare că ei folosesc alt model strategic şi vor să implice ample procese de manipulare şi influienţare, care din punctul meu de vedere îşi produc propria capcană.

Trebuie să recunoaştem, iar asta a remarcat şi un domn profesor universitar (cu o intervenţie personală în cadrul prezentării) că ducem lipsă de o cultură a dialogului, păşim pe o scenă tulburată de comportamente vulgare şi lipsite de respect, tinzând către o remarcă şi anume că “dialogul se întinde între extremele duetelor şi al duelurilor.” Nu mai există decenţă, şi totul e transformat într-o “Faună politică”, nu un sistem politic, bazat pe o cultură şi activitate politică angajată în slujba oamenilor. Politica românească este un cancan general, nimic consecvent, relevant, ci doar un grup mare de mincinoşi. Ştim, pentru a câştiga voturi trebuie să mai şi minţi, de aceea vine întrebare, la care sper să găsiţi răspuns: “între o persoană care spune adevărul nepoliticos şi o persoană care minte politicos, pe cine alegeţi?” Iar pentru întrebarea aceasta răspunsul trebuie căutat în activitatea şi discursul oamenilor politici, ca mai apoi să fie comparate, lucru pe care puţini dintre noi îl fac, iar rezultatul se vede.

Abia aştept să citesc în totalitate cercetarea îmtreprinsă de Pintilii Marius Claudiu în viitorul apropiat. Aşadar, este necesar să învăţăm despre cultura dialogului şi să îi criticăm pe care care produc capcane politice.

“Politeţea nu-i o calitate, e o disciplină. Atunci când este numai un produs al educaţiei, e supărătoare prin convenienţă şi aplicaţiune.” Demostene Botez

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. România între presa care manipulează şi criza politică

2. O abordare istorică diferită pentru România

3. Ce sunt tinerii pentru oamenii politici?

4. ”Destinul conştiinţei istorice”

Seară de operă

2011-09-21T08:23:00.004+03:00

După lansarea stagiaturii 2011-2012, cu un excepţional spectacol de artificii, lumini pe esplanada Teatrului Naţional, aseară a fost primul eveniment de operă în recital de canto şi pian oferit de Opera Română Iaşi. În Aula Bibliotecii Centrale “Mihai Eminescu”, soprana Lăcrămioară-Maria Hrubaru-Roată, acompaniată la pian de asis. Univ. drd. Andrei Hrubaru-Roată au oferit o intimă reprezentaţie din repertoriul mai multor compozitori, cum ar fi Jules Massnet, Vicenzo Bellini, Gaetano Donizetti, Leonard Berstein. Un repertoriu în patru limbi străine, franceză, italiană, germană şi engleză.

Am urmărit cu mare atenţie şi admiraţie ţinuta artistei, machiajul, mişcarea scenică (să fiu sincer e prima dată când văd la operă o atât de energică mişcare) şi am ascultat discret poveştile despre compozitorii şi creaţiile lor. Acustica sălii de la BCU este una solemnă şi memorabilă.

În timp ce urmăream spectacolul am reuşit să scriu câteva versuri, nu foarte reuşite, dar care traduc ceea ce s-a petrecut aseară:

Te strânge la inimă,

Octava de sus,

Urmăreşte mână artistei

Plimbând vocale în aer,

Simte tremurul vocii şi al pieptului,

În arii tematice.

Relaxează-ţi supărările

Şi încheie ziua,

Într-o gamă sonoră a operei universale.

Merită să mergem la spectacolele Operei Române Iaşi şi să încercăm puţin din repertoriul marilor compozitori poveştile spuse prin sunete şi voci.

Mulţumesc celor de la cronicadeiasi.ro pentru invitaţia oferită.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. O mare meloterapie!

2. ”Te iubesc, te iubesc!”

Păcat de inima lor!

2011-09-19T18:10:00.001+03:00

Am un sentiment de compătimire faţă de femeile care se prind într-o iubire nefastă, trădată şi uită să mai iubească, văd totul ca pe o răzbunare, ca pe nimic ce se poate întâmpla.

Păcat de inima lor!

Dragoş-Andrei Preutescu

Ce cărţi am citit vara asta!

2011-09-16T10:20:00.002+03:00

Pentru că este un concurs, iar ca premii sunt cărţile, îmi face plăcere să scriu despre ce am citit vara aceasta, participând la un concurs lansat pe blog de Rontziki.

Pot spune că am încercat să citesc cărţi din cât mai multe domenii.

Emil Cioran – “Ispita de a exista”

O carte foarte dură şi umbroasă aş putea spune, pentru că tratează într-o formă mai crudă diferite elemente ale vieţii, cum ar fi adevărul, prietenia, poezia şi poetul, dar şi subiecte globale, ca cele despre evrei, Europa, germanii etc. O recenzie va apărea în noul număr al revistei Iuventa, în luna octombrie. Este genul de carte extraordinar de plăcută pentru mine, pot spune că ea este în fruntea listei mele. O tipologie a filosofiei de viaţă, în care regăseşti adevăratele realităţi şi le înţelegi mai bine.

Yukio Mishima – “Confesiunile unei măşti”

Nu puteau lipsi cărţile autorilor japonezi. Este a III-a carte de Mishima pe care o citesc după “Tumultul valurilor” şi “Calea samuraiului astăzi”. O radiografie proprie făcută de autor despre viaţa şi imposibilităţile sale. O adevărată formă de demnitate de a explica cine eşti şi cum ai ajuns acolo. Recenzia o veţi găsi pe Himawari.ro

Alexandru-Brăduţ Ulmanu – “Cartea feţelor. Revoluţia facebook în spaţiul social”

De mult vroiam să citesc ceva despre reţelele sociale, aşa că momentul a venit în vara anului 2011. Detaliile şi bibliografia cărţii sunt foarte bune, exemplele şi personajele sunt oferite pentru a înţelege un fenomen din ce în ce mai universal – Facebook. Cartea o recomand celor care se preocupă de reţelele sociale.

Daniel Barbu – “Politica pentru barbari”

Fiind student la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, era absolut firesc să citesc şi câte ceva despre mediul politic, politicieni şi istorie. Am ales cartea binecunoscută “Politica pentru barbari”. Nimic nu fundamentează mai bine argumentul că România este o ţară plină de obstrucţionişti şi fantezişti care ne propun politici publice, doctrine şi ideologii. O incursiune în câteva perioade istorice ale României şi toate parcă în acelaşi fel barbar de a înţelege fenomenul politic.

Pascal Bruckner – “Luni de fiere”

O poveste despre o viaţă amoroasă zbuciumată, parcă dusă la limita imposibilă. Iubirea secolului nostru pare a fi în viziunea autorului altceva decât ni se pare nouă. O recenzie la această carte este postată şi pe blogul meu.

Dan Lungu – “Cum să uiţi o femeie”

Romanul l-am citit din curiozitate. Ştiam că este o carte de succes, însă nu am avut timp să o citesc. Nu m-a impresionat foarte mult, dar au existat câteva momente care mi-au posedat imaginaţia.

Lista e mai mare, dar cărţile prezentate mai sus sunt cele care mi-au plăcut în mod special.

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. Tragedia provocată de iubirea dezlănţuită

2. O revoluţie a feţelor

3. ”Confesiunile unei măşti”

4. ”Foame uriaşă de ocult şi fantastic”

Scrisoare către Primărie

2011-09-13T07:25:00.003+03:00

Împreună cu alţi tineri am hotărât să trimitem o scrisoare către Primăria Iaşi pentru problemele transportului în comun. Scrisoarea a fost trimisă şi redactată de Iliescu Diana.

“Stimate Domnule Primar,

Vă scriu în numele tinerilor angajaţi din judeţul Iaşi, a acelor tineri rămaşi în Iaşi care învaţă şi merg zi de zi la lucru utilizând reţeaua de transport în comun, a celor care plătesc echivalentul a minim 3,8 lei pe zi într-o zi normală de lucru, şi de la 5,7 sau chiar 7,6 lei începând cu luna octombrie când vom începe cursurile la facultate, iar abonamentele subvenţionate nu vor fi acordate decât din noiembrie într-o evaluare optimistă.

Recunoaştem şi susţinem efortul Primăriei de modernizare a străzilor şi de îmbunătăţire a infrastructurii generale, dar suntem sufocaţi de autobuzele mizere cu care traversăm oraşul zi de zi. Numai într-o singură zi o colegă de lucru a schimbat 3 mijloace de transport din cauza defecţiunilor unuia şi a unui accident minor al altuia. Fum, zgomote ciudate, miros de cauciuc ars - la orice denivelare îţi tresare sufletul că se poate defecta autobuzul şi pur şi simplu nu mai reprezintă o soluţie sigură de transport. În plus, situaţia pieţei muncii este fragilă şi nu ne permitem nici să întârziem la lucru, dar nici să aşteptăm în staţie 1 oră pentru un autobuz. Şi în plus mai schimbăm dacă se poate vreo 2 mijloace de transport fiindcă reţeaua nu prevede o conexiune a tuturor cartierelor din oraşul Iaşi.

Va rugăm în consecinţă să vă informaţi din oraşe precum Suceava sau Alba Iulia, unde personal am avut o plimbare agreabilă într-un autobuz public NOU şi mult mai civilizat, autobuzul nefiind un caz izolat, ci toată reţeaua de transport în comun fiind pusă la punct "după standarde europene".

Am înghiţit în sec la tariful pentru o călătorie într-un mijloc de transport în comun, am făcut abonamente şi am cumpărat seturi de bilete ca să economisim acei 3 lei atât de importanţi pentru a cumpără o pâine la fiecare 10 călătorii, şi nu cerem decât puţin respect pentru integritatea noastră personală.

Campania cu cele 10 reguli din mijloacele de transport în comun este penibilă în condiţiile în care se invocă respect faţă de cei din jur, iar mijloacele de transport nu ne respectă dreptul unei călătorii decente.

Solicitări pentru RATP au mai existat şi toate s-au soldat cu un răspuns vag care nu onorează instituţia şi nici Primăria Municipiului Iaşi. De fiecare dată s-au solicitat indirect "susţinători" şi dacă va fi nevoie de liste cu semnături vom face rost fără întârziere. În zilele ce urmează vom căuta susţinere pe Facebook întrucât şi prezenta adresă este urmare a unei nemulţumiri colective despre situaţia transportului în comun din oraşul Iaşi.

Vă mulţumim şi aşteptăm un răspuns competent şi o soluţie la problemă.

Cu respect, un călător "fidel" al autobuzului 19.”

Pe lângă toate cele spuse de colega noastră, mai adaug şi eu (fiind unul din susţinătorii acestei scrisori) alte probleme pe care le-am întâmpinat, cum ar fi: nefuncţionarea aparatelor de compostat, lipsa de bun-simţ din partea controlorilor, prezenţa hoţilor, nervozitatea şoferilor care parcă transportă cartofi şi nu oameni (scuzaţi comparaţia), vizibilitatea redusă din cauza reclamelor lipite pe geamuri, preţul foarte mare a biletelor şi lipsa unui orar pentru circulaţia autobuzelor. Ca exemplu pentru administraţia ieşeană se poate lua Braşovul, Clujul (o spun din propria experienţă, aşa cum s-a menţionat despre Suceava şi Alba-Iulia).

Personal îi îndrum şi pe alţii să nu accepte astfel de probleme şi să înveţe să fie respectaţi pentru serviciile plătite, în cazul de faţă transportul în comun ieşean.

Simpozion cultural la Iaşi - "Personalitatea împăratului roman Traian"

2011-09-12T16:35:00.003+03:00

Şcoala Ştefan Bârsănescu Iaşi în colaborare cu Societatea Culturală „Respublica Romana” şi revista literar-artistică „Iuventa” organizează simpozionul cultural „Personalitatea împăratului roman Marcus Ulpius Crinitus Traianus-Optimus Princeps - cel mai bun împărat”, pe data de 30 septembrie 2011, la Şcoala “Ştefan Bârsănescu" Iaşi, România. Evenimentul se va desfăşura între orele 10:00 -12:00. Simpozionul îşi propune să omagieze pe împărat datorită faptului că pe data de 18 septembrie 2011 va fi ziua de naştere a părintelui fondator al poporului român, împăratul roman Marcus Ulpius Crinitus Traianus. Traian s-a născut pe 18 septembrie anul 53 p.Chr-9 august 117 p.Chr. şi a trăit 64 de ani. El a domnit 19 ani, 6 luni şi 15 zile.

El este pentru Români un al treilea Romulus, pentru că a dat naştere poporului latin din Carpaţi-poporul român. Prin modestia, bunătatea, curajul şi dreptatea sa, el şi-a câştigat titlul de „Optimus Pinceps”- „Cel mai bun împărat”. Bunătatea împăratului a devenit proverbială încât la urcarea pe tron a viitorilor împăraţi, Senatul Roman le ura: Să fii mai fericit ca Augustus şi mai bun decât Traian”-„Augusto felicior, melior Traiano sis.” "Sunt invitaţi la simpozion toţi cei care îl iubesc şi respectă pe ilustrul nostru împărat.".

Sursă Foto

“Foame urişă de ocult şi fantastic”

2011-09-07T09:24:00.005+03:00

Mă gândeam să discut despre miturile noastre de astăzi, care s-au transformat în zvonuri, bârfe şi alte caricaturi cotidiene. Dar am decis să vorbesc despre prostie, “patologie” umană, excese, libertinaje, critici şi alte feluri dure de a vorbi despre realitatea zilelor noastre.

“Mama proştilor e mereu gravidă!”. Ştiaţi asta? Dacă nu, atunci aflăm din cartea domnului Nicu Gavriluţă. O carte ce “propune o manieră nouă de a discuta despre ceea ce ar fi propriu astăzi vieţii noastre sociale”, aşa cum ne spune în introducere Ştefan Afloarei. Nu e o carte ce vorbeşte strict despre proşti şi prostie, ci despre prostii: “Prostia –această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate”. Fie că vorbeşte de prostia ca “handicap social”, “ca privare”, “ca insuficienţă mentală” etc., ni se pun pe hârtie idei ce nasc din realităţile pe care le vedem zi de zi, iar la români sunt mai interesante parcă şi mult mai multiplicabile, aşa cum se înmulţeşte un germene, un virus, sau de ce nu, ca lăcustele.

Pot face şi o oarecare asemănare între cartea “Sub semnul paradoxului cotidian” de Daniel Şandru şi “Mama proştilor e mereu gravidă” de Nicu Gavriluţă. Dacă primul vede întâmplările cotidiene ca nişte paradoxuri, cel de al doilea ca pe nişte patologii, ceva bolnav, atrase parcă de nişte “realităţi contemporane mitico-religioase”.

Carte a apărut prin republicarea unor serii de articole scrise de autor într-un ziar local, în perioada noiembrie 2008 - ianuarie 2010. Autorul aduce în discuţie situaţia actualului preşedinte american, Barack Obama, despre bioterorism, despre reuşitele în violuri ale românilor în afara graniţelor, FMI – un fel de “asasin economic” sau “Mesia postmodern”, ce aduce în prim plan Statul Magicial – “abil şi inteligent – care îşi crează propria sa opoziţie şi contracultură. Fabrică iluzia unei autentice democraţii.” Şi câte iluzii ne-au fost nouă oferite de-alungul ultimilor ani, încât e aproape imposibil să nu cădem în braţele armate ale ocultului, miturilor moderne şi a prostiei domestice. Iată că am mai identificat un termen, prostia domesticită. Cine ştie, poate în următorul număr voi scrie un articol pe noul termen găsit.

Flacăra violet de la ultimele alegeri prezidenţiale nu avea cum să lipsească, dar autorul tratează problema din lipsa unei coerenţe mult mai intelectuale şi faptice ale politicienilor şi recurgerea lor la alte magicuri: “oamenii politici se bazează pe absolut orice i-ar putea ajuta în campanie. De aceea ajung să apeleze la vrăjitoare, numerologi, consultanţi de campanie care se bat cap în cap, iar strategiile lor ajung să semene precum un mozaic.” (pag. 58)

Consumerismul a devenit o parte sacralizată a societăţii noastre. “Shopping-ul crează o veritabilă dependenţă.” Nu ne deranjează şi nu ne interesează cum îşi cheltuie românii bani şi mai ales pe ce, dar din câte ţin minte, ei sunt cei care strigă că mor de foame şi vor salarii mai mari, sau fac grevă după grevă, culmea, fără niciun rezultat, pentru că nici ei nu cred în ce fac şi spun. Apare din nou iluzia că putem fi bogaţi, puternici, lipsiţi de farmecul normalului şi că putem dobândi averi nelegitime şi impunătoare, zguduite în ascuns de nervoasele noastre nevoi, frustrări şi neîmpliniri (mai ales cele din copilărie). Există o “atipică înclinaţie spre consum excesiv şi risipă ostentativă” (pag. 73) ce nu pot fi depăşite. Totul e transformat în ceva magic, fundamental de venerat, cum ar fi sărbătorile iubăreţilor (vezi Valentine’s Day), aprobate cu mare vogă de toţi teribiliştii şi maneliştii cu banii lipiţi pe piept şi frunte (ca la mort).

Societatea românească suferă, este confuză, bolnavă, şi are cine să ne îmbolnăvească. “Pe scena politică şi socială românească se impun alte , cum ar fi tupeul, prostia agresivă, prietenia de conjunctură (despre care am mai vorbit pe blogul personal şi alte articole), traficul de influienţă, manipularea electoral etc.” (pag. 79).

Autorul vede şi o primă soluţie, pentru a anula paradoxul, patologicul, şi anume problema educaţională. Bac-ul de anul acesta a fost o soluţie, chiar dacă foarte mulţi au contestat. Am văzut la ce stadiu suntem şi pe drumuri ne poartă realitatea.

Şi da, tot autorul tratează o problemă despre care îmi place foarte mult să discut şi să analizez şi văd în fiecare zi cazuri intrate la categoria “Vocaţia victimizării la români”. “Victimizarea poate, uneori, funcţiona ca o credibilă scuză a ratării, după cum spune Andrei Pleşu” – aviz amatorilor care încă mai încearcă să păcălească prin astfel de victimizante momente. Însă sunt foarte surprins de totalul proştilor ce cred aceste momente.

La un moment dat, într-un seminar de la facultate, am pus o întrebare colegilor: “Spuneţi un cuvânt, acum pe moment, ce caracterizează cel mai bine România”. Au răspuns greu. Fie totul era prea paradoxal şi încâlcit, fie nu vroiau să greşească. Dar ce să mai greşeşti. “România este aproape apocaliptică”, cu o “apocalipsă a valorilor”, dar acest fel apocaliptic noi îl creăm şi îl disimulăm. Nu ne respectăm, nu respectăm ierarhiile, nu respectăm conduitele, nu respectăm cuvântul, ne amăgim şi ne torturăm, ne sfâşiem de ciudă, de ură, de invidie, de multă prostie.

În încheiere nu pot spune că este o carte excepţională, dar mai deschide nişte drumuri, câteva minţi, şi dacă începem să luăm aminte, poate ne mai controlăm nebuniile. Să trecem prin lecturare cărţilor scrise de Radu Pavel Gheo, Daniel Şandru, Nicu Gavriluţă şi poate, poate.

Articol apărut în numărul 5 al Revistei IUVENTA

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. O revoluţie a feţelor

2. Construirea normalităţii în România

3. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr

4. Lauda şi stima de sine

“Când poţi spune de ce iubeşti o femeie, nu o iubeşti cu adevărat”

2011-09-03T09:55:00.002+03:00

G. Ibrăileanu (Privind viaţa, 1930)

Nu înţeleg de ce Ibrăileanu a vrut să ne supere, pe noi bărbaţii ăştia mai romantici, când a făcut afirmaţia menţionată mai sus. Eu m-am revoltat şi sigur nici femeile nu sunt de acord cu ceea ce ne spune scriitorul, pentru că, cu atât mai mult decât nouă bărbaţilor, femeilor le place să li se spună de ce sunt iubite.

Poate G. Ibrăileanu afirmă că după ce ai descoperit totul la o femeie, după ce ştii că fericirea capătă forme curcubeice, atunci îi poţi spune că o iubeşti, dar în acelaşi timp încetezi să mai găseşti lucruri interesante la ea, să o descoperi, să investighezi fiecare mişcare. Oare asta vrea să spună? Dacă e adevărat, nici aşa nu sunt de acord. Când îi spui unei femei că o iubeşti înseamnă că eşti dispus să-i dedici totul ei şi să renunţi la alte lucruri care ţie ţi se par normale, pentru a câştiga o cantitate întreagă de alte nebunii frumoase.

După cum spunea şi Mircea Eliade în Fragmentarium: “Libertatea absolută se câştigă prin dragoste, căci doar dragostea îl eliberează pe om din natura sa, alungând fiara şi demonul”. Şi da, trebuie să recunosc, fără a iubi o femeie eşti ca un demon, ce caută să facă, să dreagă, să se regăsească.

Ajungem astfel la marile dureri provocate de nesincere titulaturi date celor două cuvine “te iubesc”. Un bărbat trebuie să cunoască şi să pregătească, să găsească un moment oportun pentru a transmite verbal sentimentul suprem, iar femeia trebui să îl recunoască, să îl accepte, doar atunci când este sincer şi dedicat, altfel...

Vă rog să mă opriţi! Sunt convins că o să mi se zică: “Bă băiete trezeşte-te, te afunzi prea mult în romanţe!” Oare? Păi atunci când mai accedem şi noi la fericire şi bucuriile care pot dura o viaţă. Dacă ne este frică să ne exprimăm, şi mai ales în domeniul, specialitatea, departamentul atribuit fiecărei persoane, Dragostea. Dar mai este nevoie de ceva, pe lângă acest teribil “te iubesc”, “în dragoste, nu există un dezastru mai mare decât moartea imaginaţiei” (George Meredith). Imaginaţia! Fără ea, element din reţeta unui adevărat şi descoperit “te iubesc”, nu trebuie să lipsească.

Atunci când îi spui unei femei că o iubeşti ai grijă să reflecte cu adevărat ceea ce spui. De data aceasta îl iert pe Ibrăileanu, se văd greşeli şi la case mai mari.

Dragoş-Andrei Preutescu

O revoluţie a feţelor

2011-08-27T11:21:00.003+03:00

Mergem pe un drum unde reţelele sociale vor face legea în mai toate domeniile. O să ne întâlnim la o cafea, o să vizionăm filme, etc. pe aceste canale de comunicare care atrag din ce în ce mai mult. Şi trebuie să recunosc sunt folositoare atâta timp cât ştii să le foloseşti.

Cartea despre “revoluţia facebook în spaţiul social” scrisă de Alexandru-Brăduţ Ulmanu face o investigaţie, o trecere în revistă a acestui fenomen numit FACEBOOK, dar nu omite şi celelalte reţele sociale. Să fiu sincer nu sunt atât de pasionat de IT, de comunicarea online, dar dacă nu te pregăteşti să ţii pasul cu ritmul majorităţii, devii retras din coloana oamenilor din online (câteodată nu e aşa o mare pierdere). Îmi place blogging-ul, în rest e doar o formă obligatorie de a fi alături de ceilalţi în mediul online (altfel doar aş citi, aş face sport şi alte plăceri instructive). Oricum, publicitatea e marea tendinţă în reţelele sociale şi din câte văd (şi e păcat) pe bloguri. Un blog parcă este totuşi altceva.

Autorul face cunoscute câteva campanii de succes în mediul online, ne vorbeşte despre rolul jurnaliştilor şi cum se vor adapta ei, oare vor fi mai creativi? După cum ni se arată ei vor ţine cont de ceea ce se discută, “jurnaliştii pot acum să se conecteze direct la conducta preferinţelor populare şi să culeagă de acolo poveştile care fac audienţă” (pag. 28). Şi se descurcă foarte bine, singura mare diferenţă este că ei sunt plătiţi.

La carte mi-a plăcut bibliografia. A fost bine aleasă şi mai mult, autorul a primit reacţii din partea unor cunoscuţi specialişti în reţele sociale. Pentru pasionaţi, dar şi pentru cei care nu vor să rămână în urmă cu trend-urile mediului online, atunci e bine de citit.

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Articole care te mai pot interesa:

1. Tragedia provocată de iubirea dezlănţuită

2. Ai uitat vreodată o femeie?

3. Construirea unui brand în sport

Românii mei!

2011-08-25T17:14:00.002+03:00

Aseară am primit o leapşă şi trebuie să împart cititorilor gândurile despre românii pe care îi iau ca model, sau care mi-au oferit prilejul să fiu mândru de românismul meu. Mulţumesc Jacqueline şi felicitări pentru campanie.

Aşadar, pe primele 3 locuri: Andreea Răducanu, Simona Amânar şi Maria Olaru. La Jocurile Olimpice de la Sidney, tot podiumul a fost ocupat de româncele noastre. Imnul naţional, alături de 3 steaguri tricolore, lacrimile domnului Ţopescu, lacrimile mele şi un an de neuitat. Peste China, SUA şi Rusia. Am urmărit competiţia de la început pâna la finalul grandios.

Pe locul 4 este Andrei Pleşu, pentru că mă regăsesc în ceea ce scrie el. Nu este un mare partizan, nu pleacă capul, ştie să fie comic, ştie să critice, ştie să fie român, iar în final pentru că meditează pentru o Europă unită, sau cel puţin mai apropiată.

Leapşă merge mai departe către Olga, Ana-Maria şi TU, oricine ai fi.

REGULILE JOCULUI:

1. Alege românii de care eşti mândru.

2. Notează-le numele şi motivul pentru care îi admiri. Dacă eşti blogger atunci fă asta pe blog. Dacă nu, începe un nou notes la tine pe Facebook.

3. Postează link-ul către articolul tău sau spune-mi de lista ta aici. Aşa îi pot număra şi putem vedea împreună când ajungem la 365.

4. Dă vestea mai departe.

5. Fii cât se poate de mândru de ei!

ATENŢIE! Asigură-te că românii pe care îi alegi sunt contemporani cu tine. Nu caut oameni extraordinar de cunoscuţi, dar daca tu eşti mândru de bunicul tău pentru sfaturile de viaţă pe care ţi le-a dat asta nu o să te impulsioneze decât pe tine.

Ce facem la sfârşitul campaniei? Aratăm unei lumii întregi de câte lucruri faine sunt în stare ROMÂNII!

Nu avem nevoie sub nici o formă de auto-compătimire, ci de puţin curaj.

Deci ce vei alege?

Sa ţii doliu etern pentru problemele României sau să scoţi în faţă oamenii care merită, acei români care te inspiră să dai 110% şi să faci un pas înainte?

Construirea normalității în România

2011-08-20T21:50:00.002+03:00

Avem situații în care ne plângem de toate imposturile și nelegiuirile petrecute în țara noastră. Avem oameni care observă, critică și acționează în consecință atunci când văd o nedreptate, avem site-uri unde sunt publicate articole, bloguri, autori, ce remarcă toate neajunsurile morale, comportamentale, interpersonale de pe teritoriul nostru străbun. Și eu fac asta, dar ce altceva poți să faci?

Într-un articol scris de Mircea Vasilescu în revista Dilema Veche, cu titlul “România și mai cum?”, autorul face o minimă critică la adresa celor care se află în poziția de a contesta toate petrecute la noi în țară. Dumnealui le numește “formulele negative despre România”.

Nu am o părere negativă despre România, ci despre oamenii care se nasc sub influiența răului, a urii, a lipsei de ierarhizare a valorilor, a lipsei de respect pentru cei care încearcă (și de multe ori nu sunt lăsați să facă asta) să repare câte ceva măcar în orașul unde s-a născut, unde se găsesc familia și prietenii săi. E și normal să avem ce critica. Numai la Iași câte specimene vezi te apucă plânsul (mai ales în politică, varianta simandicoasă este a “celor care ne reprezintă”).

Numărul de săptămâna aceasta aduce și comentariul, tot a unui ieșean, care contestă articolul menționat mai sus pe motivul că el este făcut “nebun” pentru simplul fapt că vede lucrurile așa cum sunt, anormale (și se întâmplă multe și nevrute). Bun, de foarte multe ori și eu sunt făcut nebun, unii chiar au încercat să mă diagnosticheze (nu știu dacă au reușit), dar e vina noastră că dorim să trăim mai civilizat și mai înțelept? E vina noastră că zi de zi vedem oameni tupeiști, fandosiți, lipsiți de caracter și valori? E vina noastră, noi cei care mai contestăm, și atenție, acționăm (atât cât ne permite poziția socială) să le dăm peste nas conducătorilor de orașe și țară? Nu prea cred.

Pentru a construi o formă de normalitate în România, avem nevoie de cumpătare și practici normale ale vieții cotidiene. Românului îi place să înghită toate bazaconiile (și alea de proastă calitate), să se mulțumească cu puțin și să plece căpșorul în fața tuturor pezevenchilor adăpostiți de nucleul prostiei.

Și eu am vorbit de România mea și România lor. Și eu sunt dezamăgit de o parte a intelectualilor, de proiectele ratate și anii trecuți în van, dar măcar lupt să nu mai fie așa. Dacă vrem junglă, luptători K1 “”nevinovați”, șmecheri de șmecheri, politicieni care au supt de la țâța măgăriței, atunci da, poate în mare parte are dreptate Mircea Vasilescu.

Ce formule pentru a găsi normalitatea aveți voi?

Dragoș-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Cu o voce puternică și o strategie perfidă câștigi în fața oricărui adevăr
2. Cruzime și civilizație în același loc
3. ”Tineret mândria țării”
4. ”Inamici publici”
5. Ne place să “vrem”, dar nu facem
6. Suntem sălbatici?!

Tragedia provocată de iubirea dezlănțuită

2011-08-12T22:57:00.002+03:00

“Astăzi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naște din stângăcia lor.” Asta este concluzia unui personaj din cartea scrisă de Pascal Bruckner, “Luni de fiere”, unde scoate în evidență, mizeria creată atât de femeile care se vor purtate în brațele a cât mai mulți bărbați, cele care vor să se joace smecherește cu mințile lor și să distrugă minunatele frumuseți ale iubirii și de cealaltă parte bărbații, cu naivitatea lor de donjuanism, ce au în minte doar cuceriri și aventuri, frumuseți amestecate și nebunii visate în brațe de femei, care până la urmă ricoșează în viața și orgoliul lor.

Romanul pare a scoate în evidență groteștile gândiri, din perspectiva mea, a celor ce văd concubinajul, iubirea sălbatică, doar ca un joc în doi, ce trebuie câștigat, răzbunat, amenințat, pentru că așa pare că a evoluat viața în doi, a cuplului dezorientat în amăgirile nefirești ale sentimentelor că totul este etern și unic prin notificări de genul: “dragostea înseamnă evident două solitudini care se împerechează ca să creeze o neînțelegere” (p. 46); “orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, adăpostește o dramă sau o farsă latentă” (p. 69); “ce este un cuplu? Renunțarea la existență în schimbul siguranței, chipul fără atracție al dragostei legitime” (p. 139) etc.

Și atunci când te gândești la dragoste astfel nu o poți avea cu adevărat, iar lucrurile rele vin neinvitate. Așa sunt personajele poveștii, care se dau în același plan cu iubirea care trebuie dominată, înșelată, obținută și apoi alungată. Păi atunci ce mai este iubirea? Deja am văzut cât de controversat este romanul “Luni de fiere” de la apariția sa, dar eu întrevăd aici, în caracterul personajelor, o lipsă de respect pentru sentimente, o nebunie mascată în amoruri publice și cât mai sălbatice.

În dragoste, iubire, răutate își face simțită prezența foarte rar, viciul înșelării, a aventurilor, lipsa se dedicație față de partener, sunt acele forme de comportament specifice celor care atribuie rațiunii de a iubi forme anarhice. Însă salvarea este undeva pentru ei: “pierzându-mi rațiunea de a trăi, îmi regăseam rațiunea de a iubi” (p. 197). Păi a trăi și a iubi de obicei se unesc, merg și separate? Eu nu cred asta.

O să închei astfel: “Cine îmbrățișează multe, puține adună”. În traducere, cine dorește să câștige mai multe aventuri, mai multe “iubiri”, mai multe sălbăticii, adună eșecul și suferința.

“...marile rătăciri rămân femeile: s-a vorbit atât de mult despre ele încât lumea a uitat pur și simplu să se aplece asupra sorții lor.”

Dragoș-Andrei Preutescu

Civilizație și cruzime în același loc! Noul tribalism e pe val!

2011-08-10T14:43:00.003+03:00

Evenimentele din Londra reflectă foarte clar efectele produse de ineficiența organizării statale. Fiecare acum are un trib, cu el luptă, se apără, atacă, etc. Care este diferența între vechile triburi africane, care se luptau între ele, ca forme sigure ale sălbăticiei? Vă spun eu: acum există consum, dar nu sunt jungle, sunt clădiri înalte cu birouri de firmă, nu sunt săgeți, dar sunt metodele molotoviene. Doar focul a rămas elementul asemănător și puterile lui de ardere. Totul apare după formele grave ale plecării pe drumuri multiculturale și democratice desănțate. Totul provine de la infinitatea noastră de dorințe, de la așa-numitele societăți care ne pot oferi orice, oricând. Însă trebuie să posedăm, ca să ne îndeplinim dorințele, care până la urmă mor odată ce sunt atinse, pentru că nu sunt dorințe pur sufletești, vizionare, ci sunt produsul unor vise sunt formă de relicve, create știm bine de cei care fac programe comunitare, societale, guvernamentale. Ei decid mersul unor mentalități colective. Și iată ce se întâmplă!

Mai jos redau un text dintr-o carte scrisă de Pascal Bruckner:

“...tot ceea ce numim civilizație se sprijină pe aprofundarea cruzimii. Ferocitatea prosperă azi în cuvinte, se spiritualizează din cauza discreditului aruncat asupra violenței fizice. Generația noastră, care găsește un orgoliu în faptul că a eliminat sălbăticia, a constrâns-o să se întoarcă mascată. Nu-ți mai dozezi forța cu pumnii sau cu mușchii, o ascuți cu mintea sau cu limba. Societatea noastră a câștigat astfel în rafinament, dar n-a stabilit încă pedepse pentru repararea imenselor daune comise de persiflaj și de calomnie. Mai adaugă că toate-s bune pentru a-l intimida pe celălalt, inclusiv multiplele ideologii ale eliberării care au înflorit pe meleagurile noastre de un secol încoace: este chiar unul dintre farmecele deosebite ale epocii noastre acela de a-i putea răni pe indivizi în numele libertății lor.” (Luni de fiere)

Și uite așa, când nu avem o “ascuțire a minții și a limbii”, avem pumni și mușchi și noul tribalism pe asfalt. Oare care variantă e mai “sănătoasă”?

Dragoș-Andrei Preutescu

“Fericirea este drumul”

2011-08-04T12:17:00.002+03:00

“Fericirea nu este la capătul drumului, ea este chiar drumul. Un drum plin cu obstacole, confuz, anevoios? Da, aproape întotdeauna. Dar, dacă nu ne place dificultatea sau dacă nu o acceptăm, cum am putea iubi viața? Fericirea nu înseamnă odihnă; este un efort care ne duce la reușită sau un eșec pe care trebuie să îl depășim. Prin urmare, nu există fericire fără curaj, ceea ce dă dreptate stoicilor. Dar nu există fericire nici fără plăcere, ceea ce-i dă dreptate lui Epicur, nici fără iubire, ceea ce-i dă dreptate lui Socrate – care nu vroia să fie expert decât în iubire -, lui Aristotel (“A iubi înseamnă a te bucura”), lui Montaigne (“Eu, unul, iubesc viața”), lui Spinoza (“Iubirea este o bucurie”), lui Freud (“când am pierdut capacitatea de a iubi înseamnă că suntem bolnavi”) și nouă tuturor. Fericirea nu constă nici în a fi, nici în a avea. Ci în acțiune, în plăcere și în iubire.”

(Andre Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, București, 2008 )

Întotdeauna le spuneam colegilor, în special celor de la Crucea Roşie: “Trăiţi şi învăţaţi din fiecare moment, de la fiecare om pe care îl întâlniţi şi îl ajutaţi, iar la final să spuneţi: Ah, iubesc pe toată lumea!”. Fericirea o găseşti, din perspectiva mea, în cele mai simple şi sincere forme de comportament şi apropiere faţă de cei de lângă tine. Găseşti fericirea în iubire fără drept de apel, însă este foarte important să nu te laşi pradă frustrărilor, să inventezi duşmani. Nu lăsa pe nimeni să îţi tulbure visele, fie că vorbim de politicieni, falşi oameni credincioşi, persoane care se victimizează.

Am căutat, mai bine am lăsat fericirea să ma caute pe mine, pentru că fericirea nu poate trăi fără om şi fără omenie. I-am spus întotdeauna fericirii că dacă vrea să îi accept prietenia trebuie să nu mă prindă în capcane cotidiene şi să mă lase să îmi manifest bucuriile şi emoţiile, într-un mod curat şi curajos, demn şi umil, prietenos şi loial. Şi cred că am reuşit.

Continuare în Revista IUVENTA, nr. 5, August 2011

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Greşeli ale Preşedintelui şi românul J. Franks

2011-08-03T08:14:00.002+03:00

În ultima perioadă s-au tot purtat discuţii despre salarii, management privat, despre intelectuali şi preşedinte etc. În primul rând, sunt de acord cu argumentele aduse de Andrei Pleşu că Traian Băsescu nu acceptă rolul intelectualilor şi calităţile acestora şi nici adevărata filosofie (sau filosofii). Declaraţiile dumnealui la adresa scriitorului arată un pic a ameninţare, dar cu “decenţă”. Poate Pleşu a fost consilier, poate există lucruri ce ţin de confidenţialitate, dar merg pe mâna filosofului român.

Pe de altă parte, acum, domnul preşedinte vine cu varianta firmelor de stat care trebuie fie să intre în faliment, fie să aibă un management privat. Parcă seamănă puţin cu ceea ce a făcut Iliescu prin 1995, din câte îmi amintesc. Au privatizat totul de s-au tot dus şi au dispărut. Acum preşedintele vine cu o metodă asemănătoare. Păi ce facem? Iarăşi ne vindem? Se repetă istoria la noi tot timpul, doar actorii şi “investitorii”, tipul de privatizare diferă. Nu mai rămânem cu nimic. Domnule preşedinte, ştiu că vi s-au încheiat mandatele şi doriţi să fiţi mai mesianic, dar nu prea iese treaba.

Ultimele declaraţii publice ale şefului FMI la Bucureşti, J. Franks, au fost făcute în limba română, chiar foarte bine, încât mi-am pus şi eu întrebarea: Avem cumva două forme de conducere a ţării – Guvernul şi FMI-ul? Una spune, cealaltă nu susţine, sau se mai gândeşte. Una e vinovată, cealaltă se scaldă în datoriile noastre şi banii pe care trebuie să îi plătim. Mai rămâne să îl avem candidat la funcţia cea mai înaltă în stat pe şeful FMI, nu ar fi un lucru ieşit din comun pentru România, dar la cât de bine se înţeleg oamenii între ei, cine ştie.

Cât despre salarii, dacă cineva are impresia că toată învălmăşeala asta cu “o să mărim”, “mai trebuie să aşteptăm”, “nu mărim acum” nu este o strategie a coaliţiei, se înşeală. Vin alegerile şi trebuie să fie cumva păcăliţi cei care votează, nu? Deja subiectul e “murat”.

Dragoş-Andrei Preutescu

Revista IUVENTA, numărul 5, 1 august 2011

2011-08-02T20:35:00.001+03:00

La împlinirea unui an de activitate, membrii redacţiei Revistei Iuventa au deosebita plăcere de a-şi anunţa cititorii despre lansarea celui de-al 5 lea număr. Subiecte precum setea de vară, timpul liber, proiectul de revizuire a Constituţiei, fericirea, şi altele, vă vor încânta inimile şi privirile. Ţinem să mulţumim tuturor pentru aportul călduros manifestat în susţinerea acestui proiect şi vă invităm să vă păstraţi în continuare vie curiozitatea şi sensibilitatea în faţa culturii şi a adevărului.

Open publication - Free publishing - More iuventa

Ai uitat vreodată o femeie?

2011-07-30T12:36:00.003+03:00

Trebuie să mărturisesc că femeia, de multe ori, are plăcerea de a-şi testa partenerul, iubitul, soţul, chiar în cele mai ciudate şi de neînţeles feluri. Ea trebuie să ştie care va fi “rezultatul testului” încă de la început, planul trebuie să fie unul provocator pentru nostalgia bărbatului, ca o ameninţare seducătoare şi plină de duioase înfăţişări dure.

Dar oare bărbaţii ştiu cum să uite o femeie? Mai ales atunci când se ataşează de ea, când e obişnuit cu prezenţa şi plictisurile ei, când acceptă rutina şi fantasticurile, geloziile, micile ieşiri feministe în peisajul lor comun. “Cum să uiţi o femeie”, celebra carte scrisă de Dan Lungu, intră în sfera “uitării” şi viitorului incert al unui bărbat care deodată se trezeşte părăsit de femeia care locuia cu el în chirie. Plecare, care în mintea lui leneşă părea a fi o altă farsă a acesteia, se dovedeşte a fi un adevăr mai thrillerian în mintea sa, pentru că nu se poate obişnui cu acea singurătate şi lipsa feminismelor provocate de ea.

După ce realizează că nu se mai întoarce, încep să îi fie provocate amintirile petrecute alături de ea şi de certurile prosteşti ale vecinilor, ce le găseau foarte amuzante şi numai bune de comentarii şi previziuni: “Eu nu te-am făcut tâmpită, tâmpito, tu de ce mă faci porc?” Şi dacă te gândeşti că unii chiar trăiesc în acest fel de compromis! Dar ei nu, ei, amândoi erau ca nişte hoinari în presa scrisă (ea la cancan-uri, el la investigaţii, dar care tot în excentricităţi erau transformate de directorul ziarului), ea cu geanta plină de farduri şi o copilărie furată, el cu amintiri extravagante alături de băutură şi ţigările de pe vremea când era mai tânăr.

Andi şi Marga devin compatibili în a trăi sub acelaşi acoperiş, în chirie, după ce ea se foloseşte de el, pentru a scăpa de un fost iubit. Luat prin suprindere acceptă complotul şi aşa ajung să trăiască împreună, accidental, încât la un moment dat, Andi îşi imaginează că ea este un fel de agent secret, ce a stat alături de el, lucrând sub acoperire.

El era un tip care dorea să lupte pentru adevăr şi dreptate, aşa cum a fost învăţat în şcoala comunistă, dar lumea în care lucra era mai dezordonată şi abuza de orice îndeletnicire care te oprea de la a gândi: “...m-a mirat că nimeni nu aducea vorba despre nevoia de a descoperi şi prezenta adevărul. Despre dreptate. Despre obiectivitate. Aşa cum învăţasem la şcoală...” Cu felul lui de a fi, părăsit de iubită, intră în cercul unor pocăiţi şi vede cum aceştia găsesc fericirea şi lucrurile bune ale vieţii prin întâmplările brutale din viaţa de zi cu zi, aşa cum pare a fi şi singurătate în care s-a găsit la un moment dat fără Marga. Filosofia prietenilor săi pocăiţi era îndreptată spre linişte sufletească şi înţelepciune practică şi se pare că doar astfel el a reuşit să mai uite de Marga. Trăia cu frică şi lipsă de încrede, însă reuşeşte să găsească drumul bun prin reluarea amintirilor alături de fosta iubită, poveştile din redacţia ziarului şi de celelalte femei alături de care a fost împreună.

Reuşeşte să se integreze cu stilul său foarte ironic şi sarcastic în lumea ciudată “combinată de facilităţi şi restricţii” ale pocăiţilor care vedeau înţelepciunea în credinţa pentru Dumnezeu şi Biblie. Era o lume diferită de cea în care trăia el: “Oamenii trăiesc în lumi diferite, îşi zise. Pentru unii totul e în ziar, pentru alţii totul e în Biblie. La mijloc, o altă categorie de nebuni nu crede decât în cărţi.” (pag. 161) Astfel el reuşeşte să iasă din sfera relaţiei sale cu Marga, pentru că “relaţia cu o femeie te izolează pe nesimţite. Lumea cuplului, egoistă, suficientă sieşi, te închide ca într-un ou.” (pag. 270)

“Cum să uiţi o femeie” este o carte uşoară, ritmică, etapizată şi secvenţială. Descoperi cum este să fii un bărbat părăsit de o femeie, apărută în viaţa ta la fel de brusc aşa cum dispare. Vei găsi filosofiile faţă de Dumnezeu ale pocăiţilor şi vei mai regăsi rostul nostalgiilor, poveştilor şi al amintirilor de altădată.

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. “Climate” – Ce se întâmplă şi noi nu ştim

2. Sentimente pe valurile mării

3. “Toate frumuseţile lumii” şi ce bucurii aduce viaţa

4. ”Insula pinguinilor” şi adevărata faţă a oamenilor

Începe tăvăleala şi tembelismul politic ieşean

2011-07-29T10:12:00.002+03:00

Am urmărit în ultimile zile cum se fac jocurile politice la Iaşi. Cine candidează? De ce? Parcă nu e bun, parcă e bun etc. etc. Deja începe marea tăvăleală şi tembelismul politic la Iaşi. Pe mine mă interesează oraşul. În el locuiesc şi vreau să meargă pe un drum bun şi să mă simt bine aici, nu să dau bir cu fugiţii.

Ce gândesc eu: Nichita nu va candida, sau cel puţin eu nu îl văd pe lista alianţei şi chiar dacă ar fi, eu vă spun din start că NU ÎL VOTEZ (nici până acum nu l-am votat). Să fie sănătos. A creat în Iaşi o mare “filieră” de şmecheri şi toate promisiunile pe care le-a făcut nu au fost respectate. Deja a fost prea mulţi ani primarul oraşului.

Noi, ieşenii avem un stil absolut stupid în a ne da votul. Am avut doi primari până acum. Unul mai labil decât altul, sau lipsit de stabilitate, culmea, care acum se "mănâncă" între ei. Ambii au fost membri PSD. Dacă Simirad a găsit alte drumuri politice, oare ce va face în viitor Nichita, dacă nu va fi propus la Primărie? Oamenii din subordinea lui deja îşi pun semne de întrebare şi sunt convinşi că nu mai are şanse să câştige alegerile (ar fi ridicol să mai fie propus pentru candidatură – o să fie o jignire mare la adresa ieşenilor). După cum vedeţi, dumnealui nici nu prea mai iese în presă, mai merge din când în când pe la emisiunea lui Frăsilă (om care îmi este antipatic – sunt convins că există moderatori mai buni de emisiune, dar haideţi să mă fac că nu înţeleg legăturile). Nu doresc să mai fie Nichita primar, pentru felul lipsit de bun-simţ în care se plânge că Puterea, Guvernul şi Băsescu nu îi oferă ajutor pentru Iaşi. Dar au fost ei cumva aleşi primari în Iaşi? Decât un primar care să se plângă ca o fetişcană, mai bine nu. Nu doresc un Nichita la primărie pentru că a falimentat sportul ieşean (sau un buget local pe o iniţiativă politică cu multe pierderi şi nicio logică) şi multe alte probleme existente la CET, RATP, datorii, proiecte eşuate etc. etc.

În ultimul timp, Nichita şi-a trimis puştanii, sau pişpireii, să îşi dea cu părerea. Tineretul social-democrat, oameni aleşi, şi cu stofă, au început să “ţipe”, să ne spună că pe aşa şi pe dincolo. Asta ca să observaţi cum cresc crenguţele tinere socialiste. Măcar dacă aveau ce susţine, dar când văd că se bat în piept cu actualul primar, mai bine ar sta liniştiţi. Dar dacă primarul Nichita joacă acum un pic de teatru (ca de fiecare dată) şi nu încearcă prim victimizarea sa să facă “mare” un al candidat (al alianţei bineînţeles), astfel reuşind să îşi transfere sursele şi legăturile partinice către acesta? Însă sunt mult mai convins de faptul că Ponta pregăteşte ceva şi la Iaşi.

Dar să trecem peste problema PSD-Nichita, ajungând la Ciuhodaru. Bine, omul e trecut prin partide, nu glumă. Are cât de cât experienţă, dar eu nu îl văd decât un bun manager de spital (este domeniul unde e un profesionist). De unde ştiu eu că Ciuhodaru nu va trăda din nou, sau nu va face un alt joc politic şi îi va lăsa pe ieşenii votanţi cu ochii în soare? Nu prea îmi oferă încredere o persoană “mişcătoare” şi cu “masca” de protecţie pe faţă.

USL şi alte bătături politice

Alianţa aceasta de centru-stânga-dreapta-mijloc-pe jos şi pe sus (îmi cer scuze cititorilor pentru formele ironice folosite în acest articol, dar pur şi simplu nu mai accept bătăile de joc din politica ieşeană), se învârte ca Hopa Mitică într-un cerc, pe care îl văd foarte vicios în viitorul apropiat. PNL trebuie să îşi propună singur un candidat, ar avea şanse foarte mari să câştige. De fapt, PDL şi PNL ar fi singurele partide care ar avea ceva de spus în alegerile din 2012. Nici acum nu pot să înţeleg cum de reuşesc liberalii să plece capul şi să nu aibă mai mult curaj. Pentru un oraş care se doreşte a fi "cultural", al "sportului european", al "creativităţii", este nevoie de oameni mai manageriali şi consecvenţi, nu jucători de fotbal.

Un lucru trebui să îl avem în vedere: nu trebuie să confundăm problemele de centru, parlamentare, prezidenţiale, cu cea a unui viitor primar la Iaşi. Trebuie să ne mai deşteptăm şi să mai votăm şi altceva decât PSD, care, vedem foarte bine, nu a reuşit să susţină un oraş mare. Nici nu ai cum să susţii un oraş mare cu un partid mic, sau mai bine spus cu oameni mici.

Ştiu că o să înceapă tot felul de comentarii, că sunt susţinător al lui Z, Y, şi W. Pe mine mă interesează ca Iaşul să aibă un om la conducere mai deştept, mai puţin instabil, mai bărbat şi mai cu multe puncte de vedere autentice. Nu mă interesează din ce partid este, OM să fie. Oare cer prea mult?

Dragoş-Andrei Preutescu

Articole care te mai pot interesa:

1. Ce merită oraşul Iaşi

2. Iaşul în viziunea PNL

3. Iluzia unui oraş cultural european

4. Ţi se fură Iaşul

5. Un oraş haotic în nimic

Reuniune de clasă

2011-07-27T16:38:00.005+03:00

Săptămâna a început cum nu se putea mai bine. O reunine de clasă! De la 10 ani de când fiecare dintre noi a început un alt drum. Când viaţa a început să-şi completeze nemărginitele limite şi experienţele de viaţă. Alături de colegii din gimnaziu am petrecut câteva ore pline de amintiri, cu bune, şi cu nebuniile de pe vremea când eram mai mici şi fiecare îşi spunea : “Las’ că o să fiu eu mare!”

Perioada de când eram la gimnaziu, care, dacă poate părea puţin ciudat, a rămas cea mai plăcută. Nu pot zice că liceul sau facultatea nu au avut surprize pentru mine, dar copilăria întotdeauna te marchează şi îşi păstrează în amintiri un loc special de care nu te poţi despărţi niciodată, eu chiar nu pot, am foarte bine întipărite în minte toate năzbîtiile, momentele comice şi “conflictuale” din perioada când eram mic elev.

Din clasele V-VIII în mod special mi-a plăcut cel mai mult că aveam o echipă competitivă la fotbal, o galerie a fetelor de invidiat şi că am fost clasa ce a intrat în istoria şcolii…colegii ştiu de ce!

Alături de colegi am povestit şi repovestit toate momentele, iar amintirile se intersectau care mai de care, pentru că fiecare dorea să povesteasă, să îşi reamintească de tot. Fiecare a făcut o incursiune din aventura celor 10 ani care au trecut, inspiraţi şi doritori să îşi îndeplinească visul pentru o viaţă mai bună. Am vorbit despre problemele ţării (în special cele din educaţie şi statutul profesorului cu nesimţiri fără limite şi nedreptăţi provocate pretutindeni), ceea ce înseamnă că suntem o generaţie responsabilă şi doritoare să nu plece de aici. Le-am şi spus că noi o să fim ultima generaţie de mohicani. Şi că doar noi avem sarcina dificilă de a repara toate stricăciunile. Şi este cu ce, mai trebuie să găsim o cale liberă.

Le mulţumesc celor care au avut iniţiativa să ne regăsim şi să ne întâlnim (FB chiar face minuni şi am realizat cu toţii că e bine să existe). Le mulţumesc colegilor care au venit şi îmi pare rău de cei care nu au reuşit să ajungă la întrunire, dar viaţa ne va oferi posibilitatea să repetăm episodul.

Vă doresc succes şi să ne regăsim cu bine!

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă Foto

Alte articole care te pot interesa:

1. Mai aproape de copilărie
2. Ceea ce este adevărat despre copilărie

Aproape de adevăr în 3 pași

2011-07-23T19:39:00.001+03:00

Povestea fiecărei mișcări unice începe de cele mai multe ori de la un zâmbet, de la o privire, uneori neintenționată, dar ghidată de o forță măiastră venită din inconștientul lucrurilor adevărate, pe care le avem, dar nu le eliberăm de multe ori. Se poate să nu știm să facem asta, dar totul de învață.

Te simți aproape de adevăr, și adevărul, poate fi și singura floare care răsare pe cel mai pustiit loc de pe pământ. Adevărul poate fi și albina care încearcă să scape din camera ta, ce ajunge acolo din curiozitate, sau adevărul poate fi “cealaltă” persoană.

Ca să faci primul pas spre adevăr, atunci trebuie să îți afirmi fericirea, iar fericirea nu poate fi obținută decât prin dragoste, iar dragostea nu vine decât pe firul logic al naturalului și al inflexiunilor conexe dintre două inimi. Nimic mai provocator, dar ca să ajungi la acest stadiu ai nevoie de bunăvoință, răbdare, conștiință deschisă și respect, dacă nu, totul se rezumă la falsa iluzie a nemerniciei.

Următorul pas este să faci ceea ce construiești cu propria minte și prin ceea ce visezi. “A realiza” nu e o unitate de măsură de neglijat, fapta nu se poate ridica la înălțimile cele mai destonice decât prin curatul efect de oglindire. Se produce când îți dai seama că pentru a primi un moment de energie pozitivă, pentru a fi iubit, pentru fi aplaudat, trebuie să oferi tu primul aceste momente, tu să le creezi în beneficiul “sentimentelor adoptate”. Dar eu nu vreau să vorbesc decât de latura unită a două persoane, care se cunosc, se înțeleg, merg pe drumul neobosit al frumosului.

Ultima etapă, așa cum ați dedus, este frumosul. Frumosul se contopește în cele mai nesemnificative momente (în imaginația unora este altceva) și depășeşte sfera normalului prin supunere reciprocă la tot ce se regăsește lângă noi și ajută să ne facă să zâmbim, să iubim, să hoinărim prin minți și inimi. Dar frumosul etern va rămâne întotdeauna în iubire, Ultima etapă a dezvoltării unei lumi parelele, ce tresare din toate bucățelele corpului tău și anihilează în formă de război virtual toate relele ce te înconjoară pe tine și “cealaltă” persoană.

Și dincolo de adevăr ce poate fi?

Misterul? Sublimul?

Acolo este puterea de a face pe cineva să simtă ce simți tu pentru acea persoană. Nimic mai simplu.

Dragoş-Andrei Preutescu

Alte articole care te pot interesa:

1. Dragoste la 112

2. Ce se întâmplă şi noi nu ştim

3. Cu sufletul deschis

4. Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr

5. ”Inamici publici”

6. Ruşinea sau neruşinarea?

Japonia campioană, iar spada românească primeşte aur

2011-07-19T22:52:00.002+03:00

Campionatul Mondial de Fotbal Feminin 2011 a fost o competiţie mai mult decât reuşită. Am avut posibilitatea să văd o parte din cele mai importante meciuri. Anul trecut la CM de Fotbal Masculin le-am văzut aproape pe toate şi pot spune că echipa Japoniei a avut aceeaşi prestanţă de mare echipă. Iată că la echipa feminină s-a confirmat calitatea şi rolul jucat de disciplină în sportul de echipă. Japonia a ieşit campioană, învingând două dintre cele mai titrate echipe, Germania (ţara gazdă) şi SUA, ambele având câte două trofee câştigate, echipa Statelor Unite cu o şansă de a fi fruntaşă la palmares.

Încă de la început am remarcat stilul de joc tehnic, cooperant, fără proteste la adresa arbitrului, cu diferite contre dure la adversare, dar fără nici măcar o simulare, lucru absolut de apreciat, pentru că la urma urmei vrei să vezi un spectacol. Pot spune că fotbalul feminin a început să adere la fotbalul de mare clasă, şi nu spun asta fără să fi văzut de ce sunt în stare femeile în domeniul fotbalului. Prima dată jucătoarele Nigeriei mi-au lăsat impresia că pot juca şi împotriva unei echipe de bărbaţi. Apoi a venit Japonia, USA, Brazilia, Suedia şi alte echipe, însă campioana a devenit cea mai bună echipă. Personal sunt bucuros. Din nou Japonia dovedeşte, în urma unor catastrofe naturale şi probleme interne că totul se poate realiza. Acum aştept ca echipa băieţilor să aibă model pe cea a fetelor şi să câştige următoarea cupă mondială.

Nu am avut timpul necesar să fac un clasament cu cea mai bună jucătoare, cea mai frumoasă jucătoare, etc. etc. cum am făcut la campionatul băieţilor, pentru că nu mi-am notat numele lor, dar la următorul nu mai ratez şansa.

Chiar dacă nu au fost destule ştiri, dar la spadă în cadrul Campionatele Europene de la Sheffield am obţinut medalia de aur. Încă un succes al românilor. Ştiţi cum este, nouă ne place doar să ne lăudăm că avem campioni (să vedeţi fluxul de emisiuni şi ştiri după acest eveniment).

PS: În momentul de faţă se desfăşoară Campionatul Mondial de Nataţie de la Shanghai la care participă şi România.

Dragoş-Andrei Preutescu

Sursă foto

Alte articole care te pot interesa:

1. Concluzii de fineţe ale campionatului de fotbal

2. Interculturalitate prin fotbal

3. Altfel despre Japonia

Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr

2011-07-18T22:24:00.001+03:00

România oferă posibilitatea ca toate lucrurile lipsite de sens şi toţi oamenii care au o voce mai puternică, să răstoarne orice logică a conduitei într-o societate. Astăzi este foarte important să ştii cât de bine te poţi impune în faţa celuilalt cu tonalitatea, cu nişte argumente amestecate, sau mestecate, şi un fir al ideilor abuzat şi fără sens (mai poţi pune aici şi lucrurile personale, că dă bine şi te face mai “însufleţit” şi poţi fi dojenit şi câştigi inima celorlalţi, că parcă ar interesa pe cineva ce frustrări ai tu).

Astăzi toată lumea are dreptate, toată lumea a făcut ceva, toată lumea merită ceva, toţi vor şi tot mai puţini fac. Bun, şi oamenii care au făcut cu adevărat ceva, ce se întâmplă cu ei? Mi se pare jenant să aştepţi idei de la alţii sau să le furi şi după tu să faci cele mai “tari” proiecte din ele, sau să te lauzi cu totul, să te baţi în piept. Da, e absurd şi perfid ce fac unii. Unii dau idei, scriu, sunt creativi, fac strategii şi planuri, alţii se laudă cu ele, câştigă bani (tipul acela de om capitalist care se dă mare om de business, sau bun la suflet, dar de fapt el tot un om cu dragoste de bani este). Şmecheria, şantajul şi cooperarea de conjunctură sunt cele mai potrivite valori pentru România lor, nu a noastră, sau cel puţin nu a mea.

Imediat vine acuza: ce, domnule? Ce tot vii tu cu valorile şi principiile tale? Nu numai că nu vor să adere la ele, dar ţi le fură şi te acuză că le dobândeşti şi că ar fi bine să te debarasezi de ele, pentru că nu se merită. Unii sunt sărăciţi mai mult la minte.

Românii au un talent desăvârşit de a da în cap celui care vrea să facă, celui care a muncit şi a avut rezultate. Îl îndepărtează imediat, că e deranjant. Şi mulţi vor spune că nu am dreptate. Păi este şi normal, au ochii şi mintea închise.

Tipul acesta de oameni folosesc o tehnică interesantă. Se folosesc de toate ideile tale ca să îşi atragă “admiratori”. Repetă ca într-un film cu proşti sau pentru proşti (scuzaţi expresia) exact ceea ce spui tu, dar într-un sens negativ şi împotriva ta. E absolut remarcabil şi foarte labil.

Prietenia, prietenii. Acum ţi se dă, ţi se ia, este împrumutată, că parcă ar fi un fel de cont bancar, scoţi profit de pe ea, sau retragi “numerar” când este nevoie. “Fereşte-mă Doamne de prieteni”, un titlu al unei cărţi care dovedeşte că prietenia de obicei nu este la locul ei, când o afişezi prea mult în public. Şi mai sunt genul acela de prieteni, care acum îţi spune ceva, şi peste două minute îşi schimbă părerea (că i s-a şoptit ceva la ureche de către un alt “prieten”). Este o formă foarte simandicoasă de făţărnicie. Când spui ceva, respectă până la capăt! Nu te lovi singur la picioare.

Adevărul nu mai pare a fi un fel de respect între persoane. Nimeni nu poate şti adevărul absolut. Totul se raportează la cât de mult îmi place de X, de Z, sau ce îmi oferă Q în schimb. Nu mai contează ce spune celălalt, poate fi cel mai tare Adevăr din univers, nu i se va permite nici cea mai mică atenţie. Mai este nevoie de adevăr astăzi? Nu cred, este foarte important să fii tare în “clanţă” şi ai rezolvat problema adevărului.

Ce se întâmplă când oamenii fac parte din aceste cercuri vicioase? Se pierd, sunt mustraţi, ideile lor sunt bulversate şi scuipate, sunt “împroprietărite”. Se pare că suntem bolnavi, sau avem o formă de “patologie socială”. “Mama proştilor e mereu gravidă”, ne spune în cartea sa Prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă. Eu aş adăuga că mama proştilor e mereu perfidă şi pregătită oricând să îţi şantajeze eforturile, ideile şi lucrurile bune făcute. Oamenii răi acced mai repede la ipostazele cheie, păcat de un lucru: nu reuşim să ne dăm seama de asta mai repede şi să îi oprim, dar niciodată nu e prea târziu.

Rămân un om al valorilor morale şi a principiilor, decât să ader la prostie, santaj şi oameni mai “prieteni” decât tata.

Dragoş-Andrei Preutescu

Alte articole care te pot interesa:

1. Marile prietenii ajută şi alte destine

2. Prietenia adevărată

3. “How Would you Change the world”

4. “Inamici publici”

5. Ne place să vrem, dar nu facem

Festivalul Nipon Tanabata

2011-07-17T22:20:00.006+03:00

Colegii de la Asociaţia Româno-Japoneză “Himawari” au pregătit pentru ziua de astăzi o nouă ediţie a Festivalului Nipon Tanabata. Particip pentru a doua oară la acest eveniment. Şi anul trecut şi anul acesta mi-am pus câte o dorinţă, agăţându-le în crengile de bambus.

Mă bucur că pot fi aproape de cultura şi tradiţiile unui popor de care m-am îndrăgostit. Mă bucur pentru colegii de la Himawari care muncesc şi oferă ieşenilor momente frumoase, liniştitoare şi ne aduc mai aproape de istoria şi legendele nipone. Dansuri, origami, shodo, haiku-uri, prieteni şi colegi = Felicitări Himawari!

“Legenda Tanabata

Două stele, Steaua Prinţesei Ţesătoare (Orihime,Vega) şi Steaua Tânărului Păstor (Hikoboshi, Altair) s-au îndrăgostit.

Steaua Prinţesei Ţesătoare era foarte pricepută la croit, iar tatăl său era Regele Cerurilor. Deşi Steaua Tânărului Păstor avea un rang modest, regele, în mărinimia sa, le-a îngăduit celor doi aştri să se căsătorească. Însă, cei doi, fiind atât de îndrăgostiţi unul de celălalt, au uitat să îşi îndeplinească sarcinile lor.

Steaua Prinţesei Ţesătoare nu mai croia hainele de care era atâta nevoie în împărăţie, iar Steaua Tânărului Păstor nu mai avea grijă de numeroasele turme de oi.

Regele s-a înfuriat atât de tare, încât a decis despărţirea celor două stele. Li s-a poruncit să locuiască în părţi opuse ale Căii Lactee, Râul Strălucitor al Cerurilor.

Celor doi îndrăgostiţi li s-a permis însă să se revadă în fiecare noapte a zilei de 7 Iulie, când aceştia traversează cerul.

Cum se sărbătoreşte Tanabata

Festivalul Tanabata, este un festival de vară care are loc în luna iulie. În Japonia oamenii se îmbraca în yukata-uri colorate, sau kimono-uri şi se adună pentru a-şi scrie dorinţele pe bilete şi pentru a le agăţa în crengile de bambus. Tradiţia spune că aceste dorinte se îndeplinesc până la sfârşitul anului.”

Bibliografia săptămânii

2011-07-16T10:56:00.004+03:00

Problema mediului în România

Cei de la Europuls au pregătit un raport despre problema politicilor de mediu din ţara noastră şi dacă România este pregătită să adere la acestea. Instituţiile, strategiile ce urmează a fi făcute şi mediul politic care nu prea se dă cu problema “verde” sunt o parte din ideile discutate şi analizate.

http://europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=566:executive-summary-raport-mediu&catid=108:env&Itemid=1247

Noul tip de ziarist

Care mai este rolul unui ziarist? Aflăm despre evoluţia presei, ce schimbări s-au produs în metodele de formare a ziariştilor, cum se mai citeşte presa, ce mai reprezintă un blog sau un site de ştiri. Mediul online pare a fi cel mai important element în industria ştirilor şi a oamenilor de presă.

http://www.cariereonline.ro/articol/ce-va-insemna-sa-fii-ziarist-2020?page=0,0

Răţuştele din televiziune

Critică şi argumente aduse de Andrei Pleşu în unul din articolele sale despre răţuştele din televiziune. Mac-mac-mac-mac, ai ştirea, ai scandalul, ai creierii amestecaţi. În ultimul timp s-a scris mult despre cum se manifestă moderatorii de emisiuni, ce efect au ei asupra telespectatorilor şi cât adevăr se regăseşte în ceea ce vorbesc (să nu mai vorbim de invitaţi). Dacă ai atentat la oamenii din cele două mari televiziuni ale poporului, înseamnă că eşti omul puterii.

http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Ziaristica_7_516018396.html

Noul sistem al spitalelor

Dilema veche ne propune o nouă temă pentru săptămâna aceasta. Problema spitalelor şi de ce FMI-ul ne-a spus că avem prea multe paturi. Reforma în sănătate a creat haos şi nelinişti în rândul medicilor şi o nesiguranţă pentru un viitor “sănătos” al României.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii

Colapsul economic din Argentina

Cotidianul ne propune pe site-ul de ştiri un film despre colapsul economic al Argentinei . Merită văzut.

http://www.cotidianul.ro/144956-Colapsul-economic-al-Argentinei

Revista Romanian Journal of International Relations and Security Studies

Centrul Român pentru Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate a lansat primul număr al revistei Romanian Journal of International Relations and Security Studies. Tema abordată în acest număr a făcut referire la negocierile privind schimbările climatice. Eco-diplomaţia îşi crează un statut în privinţa problemei de mediu în lume.

http://centrulriss.com/revista_descarca.php

Ce nu ştim despre prăbuşirea URSS?

Noul număr al revistei Foreign Policy din România aduce în atenţie prezenţa Germaniei în Transnistria şi noul adevăr despre URSS sau cum s-a prăbuşit acest Imperiu comunist.

http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/editiile_fp/Actualitatea_revolutiilor_-_FP_Romania_nr-_23_0_512949191.html

Europa şi politicile publice

Europa se află într-un impas social. Rata şomajului a crescut enorm, populaţia este în scădere. Problema socială devine un aspect important în gândirea politicilor europene. CriticAtac ne propune un articol de Tony Judt, unde se explică în ce direcţie se îndreaptă aceste “foste” sau actuale politici publice europene.

http://www.criticatac.ro/8792/renasterea-problemei-sociale/

Ce spun “Fraţii Karamazov” despre Frumos!

2011-07-09T10:56:00.002+03:00

“Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sînt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sînt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pământ. Dezleagă-le cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! Şi apoi nu pot să suport că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul Sfintei Fecioare ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet sălăsluieşte idealul Sodomei, nu înseamnă că-şi întoarce faţa de la celălalt ideal, al Sfintei Fecioare, fiind singurul care-l însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat!

Dracu’ să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai reuşite, inima descoperă frumosul.

Poate, oare, Sodoma să reprezinre frumosul?

….Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte ce-l doare.” (F.D.Dostoievski, “Fraţii Karamazov”)

Sursă Foto

Echitaţie. Vin românesc. Turism

2011-07-08T21:47:00.001+03:00

După o sesiune şi un an universitar foarte încărcat, vacanţa mi-a oferit prilejul, să ajung la Herghelia de la Dumbrava (Tg. Neamţ) şi să iau parte la o degustare de vinuri din crama Bucium. Toate au fost posibile prin gestul făcut (din “Pasiune pentru Turism”) de Icar Tours, care a organizat pentru bloggerii ieşeni acest eveniment.

Am reuşit să-mi exersez (din nou) tehnicile de bun sportiv şi am făcut echitaţie, am mers cu trăsura şi am vizitat herghelia care are o istorie foarte interesantă şi de care puţini din România au auzit (sincer, nici eu nu ştiam de locaţie). Dar iată, că turismul românesc, pentru a i se conferi calitate şi imagine, trebuie să fie experimentat, învăţat şi apreciat.

Nimic nu este mai frumos, posibil de admirat şi apreciat decât locurile din ţărişoara ta, care, vezi nu vezi, au ce oferi, iar timpul liber, natura, peisajele oferă posibilităţile de a ne relaxa şi altfel, fără grătare, mici, bere şi “mozaicuri” de felul acesta.

Responsabilitatea socială, turistică, se manifestă prin evenimente de natura celei de ieri şi numai oamenii care gândesc în perspectivă pot descoperi locurile ce par pierdute, dar de fapt sunt aproape de noi. România trebuie descoperită şi susţinută. Trebuie să reactualizăm tot ce este unic şi plăcut.

Mulţumim încă odată Icar Tours pentru excursie. Cu mare plăcere venim şi la următoarele evenimente.

PS: este posibilitatea să petreceţi o vacanţă de câteva zile în locaţia de la Dumbrava, prin cele două garsoniere şi un apartament puse la dispoziţia turiştilor, cu preţuri mai mult decât accesibile şi de bun-simţ. Vacanţă plăcută!

Dragoş-Andrei Preutescu

“Inamici publici”?!

2011-07-05T13:56:00.002+03:00

Am reuşit să citesc zilele acestea o carte, foarte instructivă a ceea ce înseamnă să fii un “inamic public”, cine te contestă, de ce şi mai ales în favoarea cui. Cartea unor scriitori, cunoscuţi şi contestaţi în Franţa, “Inamici publici”, de Michel Houellebecq şi Bernard Henri-Levy, e o carte despre filosofia de viaţă, analizată prin corespondenţă.

Scriitorii tratează de la început ce înseamnă să fii iubit sau să fii dispreţuit. Asta se poate întâmpla, ciudat sau nu, în acelaşi timp, de aceeaşi oameni sau prieteni. Poţi fi într-un interval de câteva minute, cel mai frumos, cel mai rău, cel mai neloial, cel mai mare judecător al adevărului şi totuşi tu nu eşti decât TU. Spui ce gândeşti.

Dorinţa de a fi iubit de toată lumea pare imposibil, mai ales când îşi fac apariţia printre “admiratori” frustrările personale, indeciziile sentimentale, ideea că ţi-ai trădat prietenii (lucru ciudat uneori), “impresionarii” politici şi jucătorii de idei.

„Care dorinţă? Asta-i bună: aceea de a displăcea. Gustul pentru stigmatizare. Vertijul, bucuria infamiei.” (p. 8)

“Dorinţa de a fi iubit. De-a fi iubit pur şi simplu, de către toţi, aşa cum pot fi iubiţi cântăreţii sau sportivii, de-a pătrunde într-un spaţiu vrăjit lipsit de acuze, de lovituri pe la spate sau de polemici....viaţa este limitată, iar iertarea imposibilă.” (p. 10)

Bătălia între a plăcea şi a displăcea pare cea mai confortabilă atunci când vrei să lansezi idei bune şi netrucate. Acum depinde cine le citeşte şi cum le foloseşte împotriva celorlalţi şi a ta în mod special. Pentru că nu te poţi modela după propriile convingeri ale celor mulţi şi total diferiţi aşa cum am spus mai sus, decât într-o ordine total neclară în conceptul tău. “Baudelaire afirmă că cineva nu este om de seamă decât în ciuda ansamblului tovarăşilor săi, că trebuie, aşadar, să dezvolte o forţă de agresiune egală sau superioară forţelor defensive ale ansamblului compatrioţilor săi.” M.H. (p. 9)

Michel Houellebecq consideră Google a fi ceva “diabolic”, care te face să urmăreşti tot ce se scrie despre tine, sau ce mai apare despre tine pe acest motor de căutare şi pe care nu ai cum să nu îl foloseşti, pentru că trebuie să ştii cine eşti în viziunea celorlalţi, să te maturizezi în idei prin critica celorlalţi.Cine sunt “remarcabilii provocatori?” Sunt aceia care stau şi chicotesc la colţul străzii, cei care abia aşteaptă să mai vorbească ceva despre ceva, cei care abia aşteaptă să te prindă în “offside”, cei care nu ştiu cine sunt etc. (lista e lungă cu astfel de “cei care”). Dar se pare, cei doi scriitori au rezolvat problema, cel puţin unul dintre ei: “Am garanţia unui ego ignifugat, blindat în faţa atacurilor.” (p. 24)

Cele “două otrăvuri gemene, care sunt voinţa de a plăcea şi de a displăcea”, pentru a merge mână în mână au nevoie de dorinţa de “a scrie nu atât pentru a şti ce eşti, cât pentru a afla ce devii”. (Foucault)Unul dintre autori propune două noi drepturi pentru om: “dreptul de a te contrazice şi dreptul de a-ţi lua tălpăşiţa” (p. 226). Da, trebuie să avem şi aceste două drepturi, primul pentru că azi toată lumea îţi poate învârti ideile încât ajungi să le bulversezi şi tu (tehnici psiho-socialiste, şantajiste, coruptibile, mitico-fanteziste din punctul meu de vedere), şi îţi poţi lua tălpăşiţa din mai multe motive: pentru că nu vrei să fii prins într-un cerc vicios, pentru că te-ai săturat de invidia altora şi ura lor (“nu invidiezi la alţii decât ceea ce îţi închipui că vei putea obţine tu însuţi cândva” p. 152), pentru că nu vrei să fii îndoctrinat cu “adevărul” altora (“adevărul: experienţa şi proba”), pentru că nu vrei să fii asociat şi comparat cu “dihănii” (“comparând omul şi animalul, esenţa este identică; e vorba despre diferenţă de grad, nu de natură” p. 156), pentru că în concepţia ta nu totul este permis şi liber (“totul este permis doar dacă Dumnezeu nu există” - Dostoievski) şi multe altele.

Mi-au plăcut alte două idei lansate de Houellebecq şi Levy. Statutul de “invitat permanent” la televiziune (şi avem doritori de genul ăsta, mai ales în politică) – “Singurul mod de a te impune la televiziune este acela de a fi invitat permanent şi să gândeşti aşa cum îşi dă o fată rochia jos.” (p. 36) Şi au mai discutat despre subiectul “intelectualului angajat”, al omului care are o cultură şi o minte, de aceea este mai mult decât vrednic să aibă un rol în jocul argumentelor. Avem şi noi astfel de intelectuali.Fie că mergem pe o idée a lui Gothe: “Prefer să comit o nedreptate decât să tolerez dezordinea” (mult controversată în corespondenţa celor doi scriitori), un lucru trebuie să ne dea de gândit: “Ce este mai definitoriu, în ultimă instanţă pentru un om: ceea ce arată, sau ceea ce ascunde, ceea ce spune, sau ceea ce nu spune (iar aceste lucruri nespuse poate că nici nu sunt până la urmă, latura lui cea mai interesantă)” BHL (p. 189)

Inamic public? depinde unde te deplasezi cu ideile şi principiile tale.

Dragoş-Andrei Preutescu

Iaşul în viziunea PNL

2011-07-03T23:47:00.002+03:00

Iată că încep să apară ideile pentru campania electorală din 2012. PNL Iaşi a lansat “Planul de guvernare locală” şi sincer să fiu îmi place că sunt organizaţi, poate cea mai organizată filială din Iaşi. PSD şi PDL suferă la capitolul acesta. Sunt convins că nici în PNL nu e perfect totul, dar măcar au un drum şi cred în el mai mult decât ceilalţi.

Chiar dacă nu au fost anunţaţi candidaţii pentru cele două poziţii cheie, Primăria şi Consiliul Judeţean (moment foarte aşteptat), eu sunt convis în proporţie de 80% că Adomniţei Cristian va fi candidatul principal. De ce spun asta? Pentru că el a fost candidatul din 2008 cu o poziţie detaşată şi moderată (era conştient că nu poate câştiga atunci alegerile) şi astfel a pregătit terenul pentru 2012 (se poate să mă înşel). El a moderat conferinţa de astăzi şi tot el a susţinut şi prezentat public mai toate capitolele din cartea guvernării liberale. Aşadar se pot trage cîteva concluzii.

Din punctul de vedere liberal cele două mari elemente pentru “creşterea” Iaşului sunt educaţia şi sănătatea? “Iaşi Medical City” – poate fi una din capitalele Europei de Est în domeniul medical – sau promovarea unui turism medical, sunt idei interesante. Un alt pol de susţinere a Iaşului în creşterea sa poate fi sportul, dar se pare că nu avem specialişti pe acest domeniu. Am o mulţime de idei pentru dezvoltarea sportului, inclusiv pe partea de turism, dar ideile bune se vând scump şi nu am de gând să le fac publice şi alţii să fie buni politicieni cu ele. Dacă nu aş fi terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport (şi nu numai) atunci nu mai lansam foarte multe critici la adresa sportului ieşean.

La 3 domenii am fost foarte atent:

1. Prezentarea lui Dorin Cristea, Preşedinte CALIS – care a vorbit despre mediul de afaceri. Asumarea unui model german (de susţinere a clasei de mijloc), avansarea către un stat minimal (concepţie liberală la origini), investiţiile străine – “noi suntem piaţă de desfacere, dar este nevoie şi de producţie; dezvoltare economică, o zonă industrială pusă la dispoziţia antreprenorilor şi investitorilor, un centru de comunicaţii adus în Iaşi, intrarea pe harta securităţii NATO”. Idei foarte interesante.

M-a deranjat în schimb o idee: oamenii “dacă nu sunt plini material nu au cum să îşi susţină aceste principii”? Dacă principiile se susţin doar prin forţa materială nu prea e bine. Banul, capitalul nu prea formează principii, doar unele economice.

2. Liviu Brătescu, despre cultură

Suntem în pericol de a pierde titlul de “capitală culturală” (eu zic că am pierdut acest statut, trebuie doar să îl recuperăm) datorită "lipsei de fonduri şi o lege a sponsorizării". “Cultura consumă bani” – identitate locală (multietnică), patrimoniul material, au fost alte idei susţinute. Măsuri care sunt importante: clădirile de patrimoniu, promovarea lor, reformă instituţională? (înseamnă că este nevoie de aşa ceva) – trecerea în subordinea locală, aşadar regionalizarea şi descentralizarea este firească. Se pare că liberalii susţin, în fapt ascuns, noile idei de regionalizare, asta reiese din ideile lansate astăzi.

3. Bogdan Ungureanu, despre sportul ieşean. Nu prea a avut subiecte interesante, deci sportul ieşean e pe buturugi mâncate de viermi.

Varujan Vosganian a făcut mai mult decît trebuie politică şi drept să fiu nu avea dreptate. Degeaba şi-a expus punctul de vedere cu privire la tăierea de salarii, reforme administrative. Să fim corecţi. Oricine ar fi venit la guvernare, ar fi luat la fel de multe măsuri de “revenire” economică, poate doar într-un alt mod.

Încă nu am reuşit să citesc toate capitolele puse la dispoziţie publicului pe site-ul filialei, dar o să încerc să revin asupra ideilor lansate de PNL Iaşi. Oricum, toate planurile sunt perfecte. Să vedem cât de dispuşi suntem să le şi aplicăm.

Dragoş-Andrei Preutescu

Paleologu şi Voinescu la Iaşi

2011-07-02T18:14:00.002+03:00

Revizuirea Constituţiei şi reorganizarea administrativ-teritorială au fost subiectele unei dezbateri ce s-a desfăşurat la Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi, alături de doi invitaţi pregătiţi pe acest subiect (ei au adus argumentele cele mai bune şi mai valabile), T. Paleologu şi S. Voinescu. Au mai fost prezenţi senatori, deputaţi etc.

Pe cele două subiecte s-a discutat foarte mult timp, poate exagerat de necoerent şi neloial. Este firesc să spun asta pentru că eu merg pe o logică simplă: ce a fost atât de bine în România încât să ne sperie o altă reorganizare şi o altă reviziuire a Constituţiei? Nimic.

Înţeleg luptele politice, pentru putere, pentru avantaje şi drept să vă spun nu prea mă interesează cine le deţine, pentru că majoritatea politicienilor sunt pe aceeaşi direcţie; problema este ce şi cum face fiecare, iar eu ca cetăţean, informat, voi şti cui să dau votul şi fiecare dintre noi trebuie să facă la fel. Vrem reviziurea Constituţiei? Atunci trebuie să citim toate propunerile şi să auzim toate argumentele şi după, cum ne duce capul, să ajugem într-un final la o soluţie. Vrem reorganizare? Trebuie să o avem, este necesară, iar argumentele sunt numeroase aici, dar cea mai importantă e aceea a descentralizării şi asigurării fiecărei primării autonomia necesară, pentru că altfel judeci un primar, în comparaţie cu un ministru.

La dezbatere au fost şi primari, oameni ce conduc instituţii. Fiecare era cu “buba” lui. Primarii au început să vorbească despre prostituţie, despre închisoarea contravenţională, cine şi cum câştigă alegerile, astfel ne dăm seama că prima dată trebuie să ştim ce este o Constituţie şi să o definim, avem de unde pleca, iar când facem dezbatere publică naţională pe cele două teme, e clar, o să auzim şi aberaţii.

Ce poate spune cetăţeanul? De multe tot ce are pe suflet, în foarte mari proporţii fără legătură cu tema, pentru că românii sunt foarte diferiţi, epuizaţi, dezorganizaţi în gândire. E nevoie de răbdare, iar cetăţeanul trebuie pregătit pentru a spune ceva. Cu televiziunile nu o să reuşim, mai ales că toate discuţiile sunt îndreptate către T. Băsescu.

S. Bocancea a făcut două menţiuni clare şi anume că “la dezbaterile publice se ratează tema” pe parcurs, ceea ce s-a întâmplat şi aici, iar în al doilea rând faptul că de fiecare dată “Constituţia a fost scrisă conjunctural”, posibil să fie la fel şi acum, însă trebuie să ascultăm toate argumentele.

M. Spânu a făcut o mică eroare susţinând că prin Constituţie “Statul trebuie să ofere un trai decent cetăţenilor...”, corect conform Art. 47 (1), secţiunea “Nivelul de trai”: “Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Aşadar argumentul adus de S. Voinescu şi foarte contestat şi discutat cu privire la trecerea în Constituţie, de a nu exista un deficit mai mare de 3% (poate fi şi 5%, 2%) este binevenită. Dar articolul explică foarte clar obiectivul statului şi este necesar să se ia aceste măsuri.

“Jocul semantic”, “găsirea de cuvinte noi” sunt două reguli, în ideea aceluiaşi S. Voinescu, să îşi găsească loc în vocabularul şi formarea conceptelor.

Domnul Paleologu, mai tăcut, a fost convins de la început că este nevoie de oameni care ştiu ce vorbesc şi oameni care ştiu să conducă. Fie că e vorba de o Constituţie prezidenţială, semi-prezidenţială, tot omul politic este cel care face lucrurile să meargă. Dumnealui este şi un susţinător al unei monarhii constituţionale.

Aşadar, răbdare, gândire şi coerenţă, iar într-un final să ajungem la un rezultat bun, care în sfârşit să ne avantajeze pe noi românii.

Dragoş-Andrei Preutescu

Calea lui Nicolae Iorga

2011-06-30T21:31:00.002+03:00

“Un popor nu se înalţă şi nu devine puternic prin munca sa proprie, nu prin bacşişurile azvărlitei sale ospitalităţi”

Cartea lui Nicolae Iorga, “Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot” se remarcă prin critica argumentată adusă asupra nevoilor şi abaterilor de la regula logică a celor ce se întâmplau şi existau în România anilor 1899. În scrierile sale găsim dovezi că importante instituţii ale statului de pe vremea aceea, sau până în acea vreme, precum arhivele statului, muzeele, teatrele, universităţile nu funcţionau după nişte reguli “sigure” ce puteau da naştere unei evoluţii coerente şi consecvente în societatea românească. Vorbeşte despre nehotărârea românilor de a participa şi a completa sufletul spre devenire a unei naţiuni prospere: ”Am spus că dispreţul românilor din România fată de ţara lor în general şi faţă de viaţa intelectuală a patriei lor în special este o crimă; adaug: una dintre acele mari crime care atrag câteodată dispariţia unui popor.”(p.31)

Nicolae Iorga tratează foarte bine şi acea dorinţă, aproape infinită a românilor de a studia în străinătate, sau de a aduce profesori străini în ţară care să susţină cursuri tinerilor ce pot fi viitori intelectuali şi binefăcători ai ţării. Această manie de a studia şi de a cheltui bani, uneori din propriile buzunare, în special în zilele noastre, se regăseşte la citoplasma gândirii cumva împrumutate, copiate din minţile celor care nu au legătură cu “paginile despre sufletul românesc”, ci caută doar să ne inducă o anumită stare a lucrurilor, nu şi o regăsire a noastră ca popor şi naţie. Se pare că noi românii vom avea o mare surpriză despre ce suntem şi ce putem fi în Europa în primul rând studiindu-ne cu atenţie istoria şi cultura noastră. Ţin să îl îndreptăţesc pe Iorga pentru cele ce spune în carte şi tare mult mi-ar plăcea să existe şi azi un istoric, un filosof care să facă astfel de cercetări şi să ne regăsească sufletul pierdut în inconştiinţele noastre de neam: ”Din parte-mi, eu înţeleg studiul acestui trecut ca un cult, ca o religie, de care cineva trebuie să se apropie cu mâinile curate, desprins de orice altă preocupare omenească.”(p.93)

Acei numeroşi ani în care o multitudine de oameni superculturali, aşa trebuie să îi tratăm în comparaţie cu ce se întâmplă acum, purtau “războaie” infernale pe idei şi studii aprofundate şi asta se remarcă prin miile de pagini scrise şi argumentate, unele cu mare dreptate, ca cele scrise de Iorga, dar nu m-aş grăbi să aprob în totalitate, pentru că am spus, s-ar putea să existe şi alte surprize venite de la aceste cărţi din arhive, dar care ele cu siguranţă mă vor ajuta şi ne pot ajuta pe noi să ne descoperim, să ştim “unde e România acum? Şi de ce?”

Nicolae Iorga vorbeşte şi despre junime, tinerimea acelor vremuri, dar face o remarcă în care ne regăsim cu siguranţă: „Printre numeroasele lor defecte, tinerii au şi sentimentul propriei lor demnităţi.”(p.73) Dar oare la ce suntem noi buni tinerii în ziua de astăzi?

Tratarea activităţii partidelor politice din acea vreme şi cum au luat ele fiinţă, în ce împrejurări, ne arată aceşti mediocri conducători ai vremurilor noastre ce doar fură din ideile, memoriile, culorile celor ce au luptat la un moment dat pentru o Românie mare şi dreaptă în lume. Trebuie să medităm la astfel de cărţi şi să le studiem, altfel vom fi doar nişte minţi încuiate la uşile profesorilor străni vânduţi către alte popoare dornice de cucerirea unei lumi ce este autentică, România.

Continuare în numărul 1 al Revistei IUVENTA

Dragoş-Andrei Preutescu

Tinerii partidelor de azi şi de mâine, sau “Hai în partid cu mine!”

2011-06-28T11:45:00.002+03:00

Sunt momente când rămân uluit şi văd că nu învăţăm nimic din trecut. Politica pare a fi o şansă bună, în concepţia multor tineri, ca o sursă bună de a face averi, de a fi persoane cu “pile”, că o să existe avantaje. Din câte ştiu eu, politica se face pentru stat, iar statul este forma organizată de conducere a unei societăţi, iar societatea reprezintă toată populaţia unei ţări.

De ce scriu despre această problemă? Păi am colegi, colege, membri de partid, care îi îndrumă şi pe alţii să fie membri. Partidocraţia îşi face din nou apariţia. Cât mai mulţi membri, cât mai mulţi slujitori, oameni fără cusur. Bine, problema nu ar fi că tineri din generaţia mea spun “Hai în partid cu mine!”, problema este că li se spune ce oameni faini sunt acolo, ce multe şi mărunte şi bune vor face oamenii politici.

Viitorul membru, la îndrumarea “prietenului” vine cu o reacţie deloc nepotrivită: “Eu ce avantaje am! Iese banul!” şi da, iese: “Bineînţeles! Acuşi vin alegerile şi o să fie treabă.”

PS: tot ceea ce spun în această postare e o simplă ficţiune, nicidecum nu se întamplă aşa ceva, mai ales în mintea tinerilor “partidocraţi”.

Bine, reacţiile lor “stângiste” par a fi normale. Dar ştiţi ce e mai periculos? Următoarea afirmaţie, atunci când le spui cum stă treaba cu partidele, cu politica şi cu oamenii politici de astăzi: “Dragoş, tu crezi că eu nu ştiu ce fac?” Ooo, ba da, cum să nu ştii/ştiţi. Sunteţi persoane perfect instruite şi dedicate “prinţipiilor” şi valorilor de partid.

În fond, ce înseamnă să fii membru de partid, fără să ai un rol care să îţi pună în evidenţă foarte clar menirea de a face cu adevărat ceva şi să dovedească aptitudinea ta pentru politică? Un simplu menajer al votului, îngrijirea de votul viitor. E dureros, dar se întâmplă. Ce facem acum? Aşteptăm îndrumări partidice de la membri încălziţi de doctrine neclare.

Nu contest existenţa partidelor, a oamenilor politici, dar eu merg pe ideea că acum, mai mult ca oricând avem nevoie de oameni, care din liberă iniţiativă doresc să facă politică, să se îngrijească de problemele statului.

Nu le spun tinerilor “nu deveniţi membri de partid! Nu faceţi politică!”, este normal să avem idei politice, dar trebuie să le construim pe valori valabile şi nu pe sentimente de partid sau “avantaje” şi să ştim că ele pot fi puse în mişcare pentru cei ce cred în noi. Oare greşesc şi aici?

PS: dedicat unor persoane “care ştiu ce fac”.

Dragoş-Andrei Preutescu

Alte idei despre Partidocraţie:

1. "Partidocraţia blochează România"

2. "Partidocraţia sufocă România"

3. "Tânăr, caut politica"